WWW.AURELRAPA.COM

AUREL RAPA PHOTO

AUREL RAPA PHOTO

Povestea fotografiilor din BELU are radacini un pic hilare. Totul a pornit de la o stire despre o crima. ‘Doua fete din Romania comit o crima in Italia cu o umbrela ‘, stire pe care o vad la PRO TV stiri si suna cam asa: “doua tinere romance au atacat cu umbrela o italianca” ....Hmm ce gest ! Deschid repede calculatorul si navighez pe google ca sa aflu mai multe detalii. Ce am scris in motorul de cautare google? “Doamna lovita cu Umbrela ” – exact cuvintele acestea... si... am avut parte de o mare surpriza: in loc de o stire am descoperit ceva fabulos si anume 'DOAMNA CU UMBRELA', sculptura din cimitirul Belu creatie a maestrului Raffaello Romanelli. Am stat minute in sir admirand opera si cautand mai multe fotografii, fascinat de cea ce vedeam si uitand cu desavarsire de gestul condamnabil al romancelor din Italia. Cu cat cautam mai mult, cu atat eram mai fascinat de sculpturiile si de istoria acestui loc si de legendele tesute de-a lungul timpului in jurul cimitirului BELU. Problema era ca erau putine fotografii pt un loc atat de grandios si cele care erau parca nu transmiteau nimic (cu scuzele de rigoare fata de autori).
Deja mi se fixase in minte ideea de fotografie in Belu. Intre timp am incercat sa concretizez ideea si am cautat detalii de genul: ce conditii trebuie sa indeplinesc pt a face acceste fotografii, de ce aprobari as avea nevoie, cu cine anume sa vorbesc. Din pacate m-am lovit de un zid impenetrabil al indiferentei; in plus citeam cum fotografia e interzisa in Belu, ceea ce ma intrigat si mai tare, si ceva nu ma lasa sa renunt asa usor. Acel ceva era chiar acea imagine a DOAMNEI CU UMBRELA.
Zilele treceau, si desi am dat sfoara in tara cum ca imi doresc sa fac poze in cimitirul Belul, timpul parca nu trecea in favoarea mea. Intr-o buna zi – ce-i drept dupa cateva luni de asteptare - primesc un telefon. Era o amica de-a mea – Mihaela – o prietena de suflet care lucreaza la proiecte de film. Ma intreaba la telefon daca mai vreau sa fac fotografii in Belu…nu scot nici un cuvant…. inmarmuresc si ma bucur ca un copil in prag de sarbatori cand il asteapta cu infrigurare pe Mos Craciun. Mihaela imi spune ca ei aveau de filmat 2 nopti si aveau toate aprobariile. Raspunsul nu putea fi decat unu singur: “La ce ora pot veni?”. Ardeam de curiozitate si de dorinta de a cunoaste si de a vedea minunatiile din Belu.
Era seara. Asteptam cu nerabdare in fata la cimitirul Belu sa vina Mihaela sa ma conduca. Doi paznici comentau un meci de fotbal. Am observat cu stupoare ca paznicii sunt inarmati cu pistoale. Intre timp apare Mihaela si cu pasi siguri ne indreptam catre locul de filmare. Pe drum imi pierdusem glasul. Mihaela vorbea,…..vorbea…. sau spunea ceva dar eu nu o auzeam; eram fascinat, entuziasmat si infrigurat de ce vedeam.
Luna aparuse pe cer. Lumina ei cadea intr-un mod spectaculos pe monumentele trecute prin negura timpului si pe crucile din belu. Era ceva greu de descris in cuvinte; pur si simplu era o alta lume, lume in care linistea si frumusetea misterioasa era la ea acasa. Poate numele BELU sa fi fost ales special tocmai datorita frumusetii locului?
Pasind usor si timid, putin temator pe aleea semi intunecata simt cum cineva ma apuca de mana ...tresar ma trezesc la realitate. Era Mihaela cea care ma trezise din vis ... “Am ajuns!”, spuse ea, “stai putin pe aici si dupa aia poti sa faci poze” ...si a a plecat in treaba ei.
O stare ciudata mi-a cuprins tot corpul.... o stare de emotie; puteam sa-mi aud inima care imi batea cu putere gata sa-mi sparga pieptul. Era o senzatie unica nemaintalnita niciodata. Pregatesc camera foto si singur impreuna cu o mica lanterna pasesc cu pasi timizi pe aleile cimitirului belu. Era prima noapte, primele poze si primele emotii. Imi indrept pasii pe aleea semi intunecata cu aparatul foto in mana dreapta si cu lanterna in mana stanga. Eram ametit; ametit de ce vedeam. In fata mea isi etala frumusetea o statuie care parea ca e vie si imi daruieste o ramura din copacul de deasupra ei. Imaginea incepe sa se vada in ceata, o ceata pe care nu o puteam explica. Imi frec usor ochii si imi dau seama ca ceata se risipeste si ca ea se nu era nimic altceva decat ochii mei inlacrimati. Eram fascinant ….de emotie plangeam ca un copil. Incetisor, cu mainile tremurande de emotie, imi pregatesc camera, o asez si pregatesc timpul de expunere. Observ cum lumina din lanterna mea se revarsa intr-un mod fantastic pe statuie. Apas pe butonul de la telecomanda si astept …….cateva secunde privesc cu infrigurare fotografia SI raman fara aer. E o imagine de basm! ....”Ce bine ca m-am lasat de fumat!” – ma gandeam – “cred ca pana acum fumam cel putin un pachet!”. Trec mai departe si fac a doua fotografie mai buna decat prima de parca acea statuie isi dorea sa fie fotografiata si dadea tot ce e mai bun din ea. I-am multumit ca si cum as fi stat de vorba cu un om in carne si oase. Merg mai departe cu pasi mici, plimbandu-ma pe aleeile cimitirului Belu, cautand cu privirea alte monumente care isi doreau sa pozeze pentru mine. Si – surpriza!- alta statuie parca imi spune ca vrea sa fie fotografiata. Avea niste ochi care parca treceau prin tine. Erau acei ochi care te faceau pur si simplu sa lasi privirea in jos. Era ‘privirea’ care mi-a multumit tacit dupa ce am pus camera la ochi sa fac fotografia. Foarte incantat de rezultat am mers mai departe pe aleile intunecate si misterioase dar pline de istorie, istorie pe care multi care dintre noi nu o intelegem sau o tratam cu indiferenta, o istorie data la spate odata cu trecerea timpului.
Aleile ma ademeneau sa merg mai departe iar eu eram in asteptarea urmatorului model. Ajung in fata unei statui care plange. Plange de aproape un secol dar nimeni nu o alina. Ma opresc si fac fotografia in speranta ca macar atat pot face pt ea. Merg mai departe cu pasi putin mai grabiti. Cimitirul Belu are 28 de hectare si eram putin presat de timp pentru ca vroiam sa vad cine mai vrea sa fie fotografiat. Deodata ma opresc brusc inmarmurit; ma opresc pentru ca parca ceva ma tinea in loc. Poate o sa credeti ca sunt nebun dar din cate stiu eu sunt sanatos tun! Atunci zaresc o doamna cazuta intr-un genunchi invesmantata sobru. Parea ca se roaga pentru cineva. Pregatesc camera; o asez in cel mai bun unghi; fixez timpul de expunere si diafragma ca un mercenar pregatit sa asculte ordinul fara sa ezite. Apas telecomanda si astept ….astept….asteptare care ma face sa-mi aud inima in urechi batand cu putere. Iau camera si ma uit la poza fascinat. Vad ceea ce si voi puteti admira in albumul meu ...mai fac 3 fotografii la aceiasi statui si merg mai departe - ma asteptau si altii...era tarziu trebuia sa merg mai departe …asa cum nu imi vine sa cred ca eu scriu aceste texte degetele mele scriu singure. Ma simt ca si cum as fi impins de o forta divina sa scriu ceea ce am gandit si ceea ce am simtit atunci. Acum sunt doar o unealta si scriu in continuare ..
Merg pe aleile din Belu si astept un semn care apare in curand. Mergand usor si trecand de pe o alee pe alta in fata mea apare un inger. Un inger care nu are un brat - cel drept …ma uit la el si la tristetea pe care o emana. Pregatesc camera [stiu ca v-am plictisit cu fraza asta dar asta e realitatea: fac fotografia raman mut, mut de uimire si fascinatie de frumusetea divina]. Poza e superba.... deodata tresar ….telefonul vibreaza , ma suna MIHAELA. S-a terminat prima zi de fimare si trebuia sa plecam. Ma intorc si arat fotografiile fotografului oficial al filmului COS AELENEI care ma rasplateste cu niste vorbe pentru care multi ar da orice: “BRAVO AURELE! FRUMOASE FOTOGRAFII!” Las capul in jos si raspund timid: “Multumesc MAESTRE!” - cu gandul la urmatoarea seara in care voi descoperi noile minunatii din cimitirul BELU.
Ajung acasa. E deja ziua...e dimineata! Vad oamenii grabiti sa ajunga la slujbele lor, vad chipuri, dar nimic si nimeni nu le poate compara cu chipuriile si imaginile vazute in cimitirul belu, imagini care le derulez pe camera foto. Aud in continuu o voce. Cineva ma striga; era soferul Mihaelei care ma intreba: “Coborati aici?”. Tresar, ma uit buimac in jur si raspund ca un batran bolnav de alzheimer : “Mda ..cred ca aici stau”. Cobor si ma indrept spre casa si vreau sa ma intind in pat, sa inchid ochii si sa astept o noua noapte cum altii asteapta o noua zi. ….Hmmm daca am devenit omul noptii??? Adorm ….ma trezesc brusc dupa doar doua ore. Mai era pana la 8 seara. Ce ma fac? Nu pot dormi deloc. Am in corp adrenalina mai multa decat un pilot de vanatoare. Sa descarc pozele? Si tot eu imi raspund in sinea mea: “lasa mai bine maine seara”.
Tresar din nou. Brusc imi aduc aminte motivul pt care am cautat sa fac poze in Belu, si anume DOAMNA CU UMBRELA. Am uitat cu totul de ea! Am mustrari de constiinta dar ma consolez cu gandul ca am descoperit si alte lucruri frumoase. In sfarsit dorm. Ma trezesc la 6 seara mai am doua ore la dispozitie. Incarc camera si imi amintesc de DOAMNA CU UMBRELA oare a cata oara …ma pregatesc si plec spre Belu.
Soarele, de un rosu sangeriu, apune incet, lasand loc lunii care ca si noaptea trecuta era de partea mea. Era plina! Luna plina si luminoasa! Seara se lasa incet si cimitirul Belu ma asteapta, impreuna cu statuiile dintransul. Ma astepta pentru ca ultima seara in care il vizitez. Nu o mai astept pe Mihaela. Ma indrept direct spre locul de filmare, trec pe aleea care in noaptea precedenta imi provoca emotii, ma indrept catre capela, dar brusc ma opresc. O placuta in lumina unui bec chior de pe putinii stalpi din Belu imi atrage privirea. Era o povata: “AM SPUS ELEVIILOR MEI INTODEAUNA SA CAUTE SA INVETE SI DE LA ACEI CE NU STIU ‘’. Nu e nici o greseala! Este pur si simplu o invatatura pe care foarte putini dintre noi o inteleg sau o mai iau in serios . Fac fotografia si merg mai departe. Pe alee in drum spre filmare ma trezesc cu o lumina in ochi. Tresar. Era un paznic cu lanterna indreptata spre mine. De ce oare aveam sentimentul ca oamenii sunt mai urati in cimitirul Belu mai hidosi? Hmmm poate din cauza monumentelor atat de frumoase? “Buna ziua!” imi zice el. “Buna seara “ ii raspund, si incerc sa imi vad de drum. “Sunteti de la filmare?” continua el. “Da!”, raspund eu timid, “sunt de la filmare”. Apoi il intreb: “Auziti... stiti pe unde e Doamna cu umbrela?”. “Eeeee”, raspunse paznicul, “cum sa nu stiu? Vino cu mine!”. Poate paznicul a crezut ca sunt un om important de la acea filmare... asa ca ii raspund: “Nu! Acum vino la o cafea unde se tine filmarea si mergem dupa!”. Ajung la locul filmarii, unde fiecare cu treaba lui. O sun pe mihaela si ea iese din capela sa stea putin cu mine. Imi spune: “Ce mai faci in seara asta?”. ”O fotografiez pe DOAMNA CU UMBRELA” ii spun cu un usor zambet pe fata. “Da... da unde e doamna asta?” intreaba ea timid. “Am vorbit cu un paznic si a zis ca imi arata el” ii raspund eu mihaelei cu o satisfactie de parca eram stapan pe situatie. “OK!” zice ea intr-un final. “Vezi ca te sun cand terminam! Ai grija nebunule... nu iti este frica?”. De cine mihaela? De niste monumente superbe sau de oameni?” raspund eu cu o mica tristete in glas. Mihaela pleaca lasandu-ma prada gandurilor mele: “Acum eu ce sa fac? Sa stau langa masa de cafea asteptand paznicul - care sper sa se tina de cuvant?. Oare de ce nu i-am zis ca-iI dau ceva? …Astia asa sunt... Ah ce prost am fost! Acum stau ca pe ace …dar ce sa fac imi trebuie cineva care cunoaste cimitirul”. Nu puteam bantui aiurea mai ales ca - am uitat sa precizez - paznicii aveau dreptul sa impuste pe oricine se plimba aiurea pe alei sau cel putin asa imi spusesera mie cei de la filmare. Intr-un tarziu apare paznicul la o cafea. Rasuflu usurat: “Salut! Ce mai faci!” - zic eu catre paznic. “…Hmm bine da cine esti?” raspunde el. Innebunesc. Ii zic: “Stii ai zis ca imi arati unde e DOAMNA CU UMBRELA?”. “Aaa da, da stii nu ai voie sa faci poze zice el. Eu zic 1 milion e ok ….. ???” apoi adauga: “hai sa mergem sa nu ne vada sefu”
Plecam. Ma simtem putin in largul meu alaturi de cineva care cunostea cimitirul, dar nu ma simteam bine alaturi de cineva care imi spunea ca el de fapt a fost filozof si ca nu e de fapt paznic, ca el face munca asta doar asa de fatada, ca o sa scrie o carte si ca daca banii ii dau acum sau mai tarziu. Oare de fapt aici vroia sa ajunga? Il linistesc oricum si-i spun ca va primi banii dupa ce terminam treaba. Ajungem in fata unei mici biserici de o frumusete aparte. Luna in maretia ei imi da o mana de ajutor cu lumina ei rece si placuta. Paznicul se uita in stanga si in dreapta timp in care eu pregateam camera: setez timpii; paznicul zice: “Haideti repede ca daca ne vede sefu lumina de la camera (adica blitzul) e mare belea”. Il linistesc si-i transmit ca e fara blitz….”Eee cum fara blitz? Pai ce se mai vede?” ma intreaba el cu un are tamp. “O sa vedeti” zic eu. Fac fotografia, i-o arat, se uita stupefiat … dar inteleg perfect reactia. Este exact aceasi pe care am avut-o si eu cand am vazut prima fotografie buna facuta de mine. Ne continuam drumul pe o alee intunecata indreptandu-ne catre doamna cu umbrela ….pe la jumatatea drumului ma opresc. Vad cu coltul ochiului ceea ce parea putin de domeniul fantasticului, cel putin pentru locul in care ma aflam: o cladire gen castel, cu turle si tot ce ii trebuie. Ceva de vis! Ma opresc si fac fotografii Se vede lumina de la capela luminata pt filmare. Paznicul continua cu discutiile aberante si fuma tigara dupa tigara ….ma grabeste, imi spune in continuu sa ne grabim. “Ok sa mergem!” Mergem si deodata ma opreste: “Stai! Aici e!”. “Unde?” raspund eu care nu vedeam nimic. “E aici” zice el. Chiar asa era. Era acolo de o frumusete covarsitoare DOAMNA CU UMBRELA. Ma uit la sculptura, o ating, senzatia e ciudata. Poate ca era mai bine daca o descopeream singur. Nu stiu de ce dar paznicul era in plus. Era in plus ca vorbea, fuma, deranja. Ma gandeam sa-l “expediez”. Pana la urma nu era decat un om corupt, dornic de o spaga. Pe el nu il interesa arta, frumusetea. Sau poate ma insel? Poate era un om extraordinar... dar asta probabil ca urmeaza sa aflu. Incep sa fac o suita de fotografii, moment in care paznicul a inceput sa se “priceapa” brusc la fotografie. Termin cu DOAMNA CU UMBRELA si merg mai departe. Paznicul, caruia deja ii curgea sange de artist in vene zice: “Mergem la mormantul ambasadorului bulgar!…E ceva fabulos!”. “Ok!” zic eu.
Ajungem acolo. Un cavou vechi de peste 100 de ani poate sau poate mai mult, pentru ca spre rusinea mea nu am fost atent. Intram inauntru. Era pentru prima oara in viata mea cand faceam asta. Paznicul fuma in continuare. L-am rugat sa fumeze afara deoarece ma deranjeaza fumul. Adevarul era altul: din respect pt cavou am vrut sa fiu doar eu. Eu si minunatiile care se inaltau deasupra mea. Am fotografiat in graba, sa nu mai dau ochii cu paznicul. Am iesit. Atunci l-am auzit pe paznic spunand cu un glas stins niste cuvinte care pareau ca nu vin de la el: “Stiti ….Eu nu mai vreau nimic…. Stiti … eu trebuie sa plec ….” Zic: “Stai!”. Mai balbaie un “lasati…. la… revedere!”. Raman uimit. Stateam singur si stupefiat. “Ce ciudat!” ma gandeam ”oare …de ce sa nu mai vrea bani?”.
Sincer, poate ca asta o sa ramana pt mine cel mai mare mister din cimitirul Belu. Imi continui traseul cu gandul sa ajung la locul de filmare dar eram undeva departe. Aveam ceva de mers. Ajung la un ingeras micut care ma indemna sa-l fotografiez. Pregatesc camera si fac pozele ….superb! Fac mai multe. Umbra lui insista sa cada intr-un mod aparte. Imi continui drumul pe aleile intunecate si imi arunc privirea in sus, Vad acea statuie care, acoperita de verdeata, tinea mortis sa nu o vada nimeni si sa fie lasata in pace. Pe placuta de marmura statea scris: ’NU DE MOARTE MA CUTREMUR CI DE VESNICIA SI TEAMA DE A NU VA MAI PUTEA VEDEA‘’. Ma cutremur de inscriptia de pe marmura ... SOPHIEI MAVRODIN si cu pasi repezi ma indrept catre capela unde are loc filmarea. Ajung la capela si dau pe gat o cafea de la cateringul aferent filmarii. Ma linistesc cu toate ca parca asta nu a fost decat un inceput … inceputul frumos al unei istorii misterioase si al unui cimitir care inca mai asteapta sa fie fotografiat ..Se lumineaza incet , umbrele dispar lucruriile misterioase sunt inghitite de lumina soarelui care rasare. Mai sunt multe de vazut dar eu sunt singur …asa ca ma voi intoarce si poate cu urmatoarea ocazie voi reusi sa-i multumesc pe toti. Poate voi reusi sau poate nu sau poate ca atunci cand eu nu voi mai fi...si cand ma voi inalta spre cer ....alaturi de stele si luna care mi-au fost alaturi poate atunci cimitirul BELU va avea si un Fotograf ……

AUREL RAPA™

Viata? Ce inseamna viata pentru fiecare dintre noi? Poate o picatura de apa, cerul innorat, zambetul unui copil, un oras aglomerat, solemnitatea unei biserici sau tacerea unui mic sat? Poti vedea viata doar uitandu-te in ochii cuiva? Este posibil sa gasesti viata in orice copac fara frunze, in susurul unei fantani, sau pot peretii sa sopteasca viata? Aceste poze sunt fragmente de viata. Este felul in care eu o vad si o inteleg. APARATELE FOTO AU LIMITE ;EU NU AM ™ AUREL RAPA fotograf