My OperaCLUJ-NAPOCA: turist într-un oraş în care parcă ai trăit cândva
Thursday, December 29, 2011 7:29:33 PM
Clujul e un Pompei perfect conservat sub lava amintirilor. Din când în când, unele amintiri revin la viaţă pentru o zi sau pentru o oră sau pentru o clipită, apoi îngheaţă la loc, in situ, la 40 de grade.
Un articol despre Cluj - scris in vara in acceleratul de seara care venea din Bucuresti.
Trenul spre Cluj întârzie 4 ore. Parcă nu e prima oară când ajunge prea târziu pe Horea. O stradă ca o Rambla orwelliană, pe care numerele noi de la case arată acuzator, ca nişte probe într-un proces al ororilor războiului civil cu tine însuţi şi cu cei dragi
.
Până la Someş treci, cu maşina, prin toate stările. Apoi, oraşul se deschide în trei, generos, ca un tort din care nu a apucat să mănânce decât sărbătoritul.
În stânga, la Flip, amintirile îţi zâmbesc de la etajul 3 cu proaspeţimea soarelui de 7 dimineaţa. În Cipariu, pe dreapta, garsonierele de pe Muncitorilor se ascund după blocurile de la stradă, ca babele după perdeaua de la bucătărie. Ştii că sunt acolo, ştii că te urmăresc şi ştii că nu-i nimic de făcut. Că nu are niciun farmec să zâmbeşti, pentru că nu păcăleşti pe nimeni.
Gheorgheniul are inocenţa stridentă a unui pitic galben. Pe traseul turistic al sentimentelor urmează apoi un gol în stomac, apoi mall-ul, cu parfum de Crăciun în plină vară.
De pe Horea înainte e Matei, suspendat pe un schelet de metal, în mijlocul unui deşert de piatră. Sentimentul de restaurare te angoasează. Simţurile se acutizează brusc. Banca pe care te-ai prins, cândva, demult, ce înseamnă fericirea nu mai e. Nu avea valoare istorică .
Eroilor şi Napoca rămân străzi de trecere, mici purgatorii în care gândurile vâjâie nevrotic. La intersecţii, ţigănci cu flori te blesteamă să fii fericit.
De la Librăria Universităţii până la Bianco eşti singur pe stradă. Te auzi, parcă, alergând nebuneşte spre tine. Te întâlneşti fix la jumătatea drumului, în faţă la Arta. Eşti mai tânăr şi-ţi vine să-i zici, tu, turistul, puştiului care abia-şi trage sufletul că a alergat în zadar.
La Echinox nu mai intri. Nici nucul, nici gardul de lemn, nici mesele de leneveală nu mai sunt. Coteşti la dreapta, spre Hasdeu. Urci pe Clinicilor, cobori pe lângă Stuf. Mirosul de scrum e vechi de 10 ani aproape.
Şi XIV-le, şi XVI-le, şi XVII-le sunt complet renovate. Un strat gros de glet şi o culoare ţipătoare peste iubiri de-un semestru. Nici Piezişa nu mai e cum era, dar, piezişă cum a rămas după asfaltarea electorală de acum câţiva ani, te conduce la fel de şovăielnic.
Nu mai e timp de Mănăştur şi de Grigorescu. Îţi dai seama de asta mai târziu, pe Cetăţuie, trezit brusc din baia de culori a Centrului care, văzut de sus, pare un pastel inspirat din mozaicul avangardist de pe Sinagoga Veche. Nu mai e timp nici de Republicii, nici de Chios. Eşti turist, niciodată nu poţi vedea tot ce-i de văzut într-un oraş pe care îl vizitezi prima oară .
Un articol despre Cluj - scris in vara in acceleratul de seara care venea din Bucuresti.
Trenul spre Cluj întârzie 4 ore. Parcă nu e prima oară când ajunge prea târziu pe Horea. O stradă ca o Rambla orwelliană, pe care numerele noi de la case arată acuzator, ca nişte probe într-un proces al ororilor războiului civil cu tine însuţi şi cu cei dragi
.Până la Someş treci, cu maşina, prin toate stările. Apoi, oraşul se deschide în trei, generos, ca un tort din care nu a apucat să mănânce decât sărbătoritul.
În stânga, la Flip, amintirile îţi zâmbesc de la etajul 3 cu proaspeţimea soarelui de 7 dimineaţa. În Cipariu, pe dreapta, garsonierele de pe Muncitorilor se ascund după blocurile de la stradă, ca babele după perdeaua de la bucătărie. Ştii că sunt acolo, ştii că te urmăresc şi ştii că nu-i nimic de făcut. Că nu are niciun farmec să zâmbeşti, pentru că nu păcăleşti pe nimeni.
Gheorgheniul are inocenţa stridentă a unui pitic galben. Pe traseul turistic al sentimentelor urmează apoi un gol în stomac, apoi mall-ul, cu parfum de Crăciun în plină vară.
De pe Horea înainte e Matei, suspendat pe un schelet de metal, în mijlocul unui deşert de piatră. Sentimentul de restaurare te angoasează. Simţurile se acutizează brusc. Banca pe care te-ai prins, cândva, demult, ce înseamnă fericirea nu mai e. Nu avea valoare istorică
.Eroilor şi Napoca rămân străzi de trecere, mici purgatorii în care gândurile vâjâie nevrotic. La intersecţii, ţigănci cu flori te blesteamă să fii fericit.
De la Librăria Universităţii până la Bianco eşti singur pe stradă. Te auzi, parcă, alergând nebuneşte spre tine. Te întâlneşti fix la jumătatea drumului, în faţă la Arta. Eşti mai tânăr şi-ţi vine să-i zici, tu, turistul, puştiului care abia-şi trage sufletul că a alergat în zadar.
La Echinox nu mai intri. Nici nucul, nici gardul de lemn, nici mesele de leneveală nu mai sunt. Coteşti la dreapta, spre Hasdeu. Urci pe Clinicilor, cobori pe lângă Stuf. Mirosul de scrum e vechi de 10 ani aproape.
Şi XIV-le, şi XVI-le, şi XVII-le sunt complet renovate. Un strat gros de glet şi o culoare ţipătoare peste iubiri de-un semestru. Nici Piezişa nu mai e cum era, dar, piezişă cum a rămas după asfaltarea electorală de acum câţiva ani, te conduce la fel de şovăielnic.
Nu mai e timp de Mănăştur şi de Grigorescu. Îţi dai seama de asta mai târziu, pe Cetăţuie, trezit brusc din baia de culori a Centrului care, văzut de sus, pare un pastel inspirat din mozaicul avangardist de pe Sinagoga Veche. Nu mai e timp nici de Republicii, nici de Chios. Eşti turist, niciodată nu poţi vedea tot ce-i de văzut într-un oraş pe care îl vizitezi prima oară
.
