Blog Indecent

Sunt genul ăla de om care nu-şi mişcă curul din maşină. În ciuda traficului haotic, aleg să mă deplasez cu piţi-mobilul meu în orice situaţie. Maşina îmi oferă o independenţă anume şi cred că orice şofer ştie la ce mă refer. Am reuşit să-mi dezvolt un simţ mai special atunci când stau blocată cu zecile de minute pe vreo arteră principală. Se numeşte nesimţire. E foarte uşor, tre’ să nu-ţi pese. Dar nu vreau să aprofundez subiectul trafic/maşini/condusul în Bucureşti.

Ce vroiam să zic e că din când în când se mai nimereşte să circul cu metroul. Propabil cel mai eficient mijloc de transport în capitala zilelor noastre. Dacă dintr-un motiv sau altul n-am maşina, clar circul cu metroul. Că am o problemă cu taximetriştii, îi detest. Bun. Ajung la metrou într-o frumoasă dimineaţă de sâmbătă. Scopul călătoriei cu metroul era să recuperez maşina pe care o părăsisem cu o seară în urmă, în favoarea câtorva pahare de…nici nu mai ştiu ce. Se mai întâmplă, sunt om, beau, sunt o domn, tot beau. Da, deci sunt la metrou. Mă îndrept spre ghişeu să-mi iau cartelă. Ghişeul gol. Mă uit stânga dreapta, poate mai era vreun punct de vânzare de cartele şi nu ştiam eu. Nu. Doar un nene paznic. Dialogul avut:

-De unde pot să cumpăr şi eu o cartelă?

-Aaa…păi aşteptaţi acuma, că nu se poate.

-Cum adică, de ce nu se poate?

-Păi s-a dus şi fata asta la baie.

Să mori tu. Şi eu ce fac, stau aici până îşi schimbă tanti tamponul? Are nevoie de ceva, un sul de hartie igienică? Serios, mie îmi place să ajut oamenii…. Spre deosebire de Metrorex care angajează o singură tanti pe tură la vândut cartele. Nu vreau să ştiu ce se întâmplă când tanti de la cartele e la dietă şi bea ceai d’ăla chinezesc diuretic.

Până la urmă mi-a dat voie nenea paznicu’ să trec pe lângă bariere.