flowerin

„Le coeur a ses raisons, que la raison ne connaît point” – Blaise Pascal

1. Eco-uri şi inventare la Paris

Sunt oameni care nu încetează să ne surprindă prin gesturile lor, prin declaraţiile lor ori prin cărţile lor. Pentru mine, unul dintre cei mai iubiţi este Umberto Eco, a cărui prezenţă în media şi în librării o urmăresc, pe cât pot, neobosit, în beneficiul preaplinului de suflet pe care mi-l oferă. Desigur, este o dependenţă intimă, de gurmet, pe care nu o mărturisesc uşor… Uneori, însă, se cuvine să lăsăm să se reverse paharul şi acest lucru îl voi face în continuare, fără pretenţii exhaustive, ba din contră!
Am constatat de mult că Umberto Eco se mişcă atât de lejer între conceptele artei încât cu el totul pare teribil de accesibil, firesc, minunat! De aceea, când am aflat că Muzeul Luvru îi „dă pe mână” programul de manifestări din perioada 2 noiembrie - 11 decembrie chiar nu m-a surprins, cel mult m-a făcut teribil de curios, ştiind că nu voi putea fi acolo în perioada respectivă, dar sperând că vor fi prieteni dintr-ai mei şi-mi vor povesti. Eco ajunge aici după Robert Badinter, Toni Morrison, Anselm Kiefer şi Pierre Boulez… Agenţiile de presă sunt generoase cu evenimentul şi oferă câteva repere. Aflăm că „Muzeul i-a dat lui Eco mână liberă pentru a-şi prezenta viziunea personală asupra operelor expuse prin 20 de expoziţii, spectacole de dans sau conferinţe. El propune «Vertige de la liste», un parcurs în istoria artei, literaturii şi muzicii, o serie de evenimente culturale la care vor participa experţi din domeniul artei.” Şi: „Scriitorul va ţine conferinţa de deschidere a evenimentului, pe 2 octombrie. Aceasta va fi urmată de o serie de alte conferinţe ţinute de specialişti în comorile medievale, în pictura lui Bruegel cel Bătrân sau în ceramica de la Bernard Palissy, de recitaluri, lecturi de poezie sau proiecţii din filme vechi care vor inventaria culturile lumii.”
Numai că «Vertige de la liste» este şi titlul unui volum abia apărut (15 octombrie) la Flammarion (408 p., 39 €). Acesta dă încă o dată măsura, dacă mai era nevoie, a obsesiei lui Umberto Eco pentru liste, fiind „un buchet enorm de enumerări bogat ilustrat”. I-au plăcut mereu listele. În Diario minimo (Pastiches et postiches), cita deja toate armele pe care i le făcuse cadou fiului său, înainte de a deveni pacifist. Dragostea sa pentru litaniile medievale, pasiunea pentru Joyce – repertoriind conţinutul dulapului din bucătăria lui Leopold Bloom în penultimul capitol din Ulise – nu au rezolvat, evident, problema, astfel că, în Baudolino, sau în Numele trandafirului, Eco a rezistat arareori plăcerii inserţiei listelor, nu ştim dacă din tentaţie masochistă sau uşor sadică, de exemplu atunci când citează „bandele de vagabonzi” trecând de-a lungul şi de-a latul Europei medievale: „falşi monahi, şarlatani, pungaşi, cerşetori, canalii şi coate goale, leproşi şi estropiaţi, haimanale, comercianţi şi cântăreţi ambulanţi, speculanţi, jongleri, mercenari invalizi…” Lista este gradul zero al scriiturii: „Forma de scriere cea mai naturală a omului”, cum nota un Charles Dantzig, în deschiderea la „Enciclopedia capricioasă despre tot şi despre nimic”, laureată anul acesta cu premiul Duménil.
Eseul ilustrat pe care tocmai l-a publicat este o stupefiantă expunere de curiozităţi, un adevărat bazar, care amestecă studiul teoretic, cartea frumoasă şi antologia de texte dintre cele mai neaşteptate ale literaturii occidentale. Avem modele de bravură – cei 350 de căpitani ai flotei greceşti citaţi de Homer; litanii din cărţile de rugăciuni; o odă închinată cuvântului „idiot” în «Le Tiers Livre des faicts et dicts héroïques du noble Pantagruel, composés par M. François Rabelais, docteur en médecin»; hipertextul intitulat la «Tentative d'épuisement d'un lieu parisien» realizat de Georges Pérec la 18 octombrie 1974, orele 10.30, în piaţa Saint-Sulpice; poeme de Prévert, Villon sau Rimbaud năpădite de figuri de stil (anafore şi asindete); admirabile pagini ilizibile, precum inventarul florilor din zona localităţii Paradou (la sud de Avignon, nord de Martigues…) ori fragmente din Zola, care pulverizează orice record de incontinenţă verbală. Cele mai frumoase liste se spune că sunt pasajele extrase din romane. Multe sunt coerente, chiar dacă Eco, vechi amator de logică medievală, jubilează atunci când găseşte „enumerări haotice” sau „liste anormale”, în faţa cărora „listingurile” din celebra afacere Clearstream sunt de divertisment. Pentru autorul „Operei deschise”, esenţialul este să se sugereze „fizic” infinitul, graţie unei „poetici al lui et caetera”.
Aceeaşi viziune, pe care eu aş numi-o fără teamă post-modernă, în care prefixul post are foarte limpezi atingeri cu la „postum”, domneşte şi în ceea ce priveşte reproducerile. „Încoronarea Fecioarei” de Tintoretto este edificatoare, fiind cea mai exhaustivă posibil: Cristos o încoronează pe Fecioară în prezenţa celor doisprezece apostoli,a îngerilor,a patriarhilor, al profeţilor,a celor patru evanghelişti, a lui Adam şi a Evei, a Părinţilor Bisericii. Enumerarea, aliată compoziţiei, ţine loc de manifest. Acelaşi efect al multitudinii se regăseşte în episoadele militare: Albrecht Altdorfer cu „Bătălia lui Alexandru” (1529) sau Matthias Gerung cu „Judecata lui Paris şi războiul Troiei” (1540) – în ambele cazuri mulţimea combatanţilor e pictată cu minuţie, efectul numărului subliniind violenţa înfruntărilor. Secolul al XX-lea oferă, se pare, adevărata bulversare, căci acumularea devine un scop în sine. Aşadar, paralele iconografice originale cu artişti cunoscuţi (Carpaccio, Ucello, Brueghel, Warhol...) sau nu prea ades reprezentaţi (Hendrick de Clerck, Pellizza da Volpedo, Stephan Lochner, Roman Opalka...), însoţite de o antologie de 75 de texte (Dante, Whitman, Kilpling, Calvino, Pérec, Rimbaud...) – 21 de capitole având ca introducere câte un eseu de Umberto Eco. Nu voi insista, în speranţa că volumul va apărea cât de curând în limba română, aşa cum s-a întâmplat cu cele două Istorii – a Frumuseţii şi a Urâtului.
Nimic mai firesc pentru el să aleagă, invitat de Muzeul Luvru, «l'énumération, c'est-à-dire la liste». Şi se cuvine să nu trecem cu vederea că, la invitaţia Muzeului, Umberto Eco a realizat, împreună cu Jacques Roubaud, şi o lucrare care recenzează artiştii prezenţi în sălile sale şi oamenii care lucrează acolo.
Nu-l pot părăsi, aici, pe semiologul italian înainte de a reitera iubirea sa pentru carte şi eforturile pe care le face întru salvarea ei. Pentru el, (a se vedea şi „The lost art of handwriting”, din The Guardian, 21 Septembrie 2009) „tragedia a început cu mult timp în urmă, înaintea apariţiei ordinatorului şi telefonului mobil. […] În prezent, este bine cunoscut faptul că mulţi copii nu mai ştiu să scrie de mână, chiar literele de tipar li se par prea laborioase.” Criza s-a instalat, spune Eco, odată cu stiloul cu bilă, care a desfiinţat o artă străveche, caligrafia, a distrus componenta estetică a scrierii corecte. Fără îndoială, asta a însemnat un real progres, dar răul stătea în prezenţa bilei; mişcarea istoriei este ireversibilă şi telefonul celular a augmentat înstrăinarea de „manuscriere”, generaţiile mai noi învăţând să scrie, de exemplu, „Where R U?” în loc de „Where are you?” Respondeo dicendum quod - scriau teologii medievali, ceea ce l-ar fi înspăimântat pe Cicero. Eco îşi asumă responsabilitatea de a spune lucrurilor pe nume, dar se mai înspăimântă cineva? Scrisul de mână este deja printre lucrurile devenite superflue (chiar şi eu scriu acum la o tastatură…), nu mai oferă nimic din ceea ce s-ar putea numi plăcere estetică, oricum mult mai puţin decât a călări sau a face scrimă…
Ar exista şi o morală de un optimism uimitor: viitorul este al afacerilor cu „şcolile de caligrafie”, care vor permite copiilor „să înveţe nu numai noţiuni despre ce este frumuseţea, ci chiar să capete o uşurinţă psihomotrică”, atâta vreme cât „scrierea de mână ne obligă să începem prin a compune frazele metal.” Întrebarea este, chiar pusă de cineva, textul trimis de Eco la The Guardian cum a fost scris?...
Am să închei, însă, tot cu argumentele sale: „Putem considera că scrierea este prelungirea mânii şi, în acest sens, ea e aproape biologică. Este tehnologia de comunicare imediat legată de corp. […] Pe când invenţiile noastre moderne, cinema, radio, internet nu sunt biologice.” Şi totuşi, de comunicat putem comunica şi fără să ştim scrie şi citi! Invenţiile noastre „ne-biologice” par a ne conduce, lent şi sigur, spre o nouă comunicare de tip oral. De altfel, cât va mai fi din urmaşii noştri „biologic”?
Aşadar, înapoi la Homer?
Căci nu viitorul cărţii mă îngrijorează, ci acela al cititorului…

În urmă cu doar câteva ore, s-a anunţat crearea unui nou premiu literar ce va fi decernat în 19 ianuarie 2010, la Brasserie Montparnasse 1900. Se numeşte Premiul impertinenţilor şi are un juriu pe măsură. Mai multe amănunte la AICI. Va trebui să revin asupra subiectului, pentru că juriul prezintă ceva interes... Bruno de Cesole fiind câştigătorul premiului Les Deux Magots la începutul anului... pentru «L'Heure de la fermeture dans les jardins d'Occident», o carte inspirată şi din viaţa şi ideile lui Emil Cioran... Asta ca un exemplu... Alt exemplu fiind cel al lui Jean Clair, câştigătorul, în 2008, al premiului "Cărţii incorecte", cu «Malaise dans les musées», despre care am scris mai demult.

1. Lotofagii

Sau „de la mână pân’ la gură”, mai pe româneşte!
În fiecare zi constat că nu mă mai aflu acolo unde credeam că mă aflu: în ŢARA MEA în care m-am născut, am crescut, am visat, am iubit, n-am urât etc. Constat că încă mai subzist pe un teritoriu vag definit chiar şi pe hărţi universale socotite importante. Dependent de lumea virtuală şi vie [vioaie] a internetului, am căutat acest teritoriu, România, pe http://www.bing.com/maps , şi pe http://maps.google.com/ , cele mai accesate din lume surse de informaţii turistice, rutiere şi am găsit aici numai drumuri europene, între care drumul E60, ce trece prin localitatea Breaza Cîmpina (sic!), vecină cu Breaza, Telega şi Fricoasa... Densitatea de „căi de rulare” pe acest teritoriu numit, în general, România este net inferioară celei de la sud de Dunărea, nemaivorbind de Middle Europe ori de Occident, Australia, Tasmania şi New Zealand, unde avem posibilitatea de street view, adică vedere „la firul străzii”, ca să zic aşa pe ste şi mii de kilometri. Era să renunţ, când un prieten îmi furnizează adresa http://norc.ro/ - ceva regional (Austria, Czech Republic, Poland, Romania, Russia, Slovakia, Hungary), simpluţ, dar util. Cât de cât.
Dar tot pe un teritoriu oarecare am rămas. Un teritoriu aparent guvernat de un stat aparent organizat în aparenţă. Un teritoriu locuit de o populaţie şi de nişte puteri care o parazitează susţinând că o conduce. Un teritoriu pe care se zice că-l locuieşte de două mii de ani (dar, ca-ntr-un banc, nu ştie unde e gara din Sfântu Gheorghe) şi nu reuşeşte să-l stăpânească, în adevăratul sens al cuvântului.
Adică, sunt eu stăpânul meu? Aş reuşi să fiu, dacă nu mi s-ar opri curentul electric la întâmplare sau la dorinţa furnizorului, dacă gazul ar avea mai multă presiune şi mai puţin aer, dacă apa de la robinet ar fi realmente potabilă, dacă numărul câinilor vagabonzi nu ar tinde să depăşească numărul locuitorilor, sub protecţia asociaţiilor de profil, dacă la spital aş fi tratat şi cu altceva decât cu indiferenţă, dacă tribunalele şi judecătoriile [mi-]ar face dreptate şi nu… justiţia bunului plac al purtătorului de robă, desigur, atunci când nu au uşile încuiate pe dinăuntru, dacă aş avea de ales în ceea ce fals s-a numit land of choice, dacă aşa-numitele minorităţi de toate felurile nu ar fi din ce în ce mai discriminate pozitiv, astfel încât io, membru al majorităţii de câteva generaţii, să mai am numai libertatea de a fi furat, tâlhărit, dezbrăcat, cu accesul interzis în anumite zone, călcat pe trecerea de pietoni, controlat la venituri, la impozite, la somnul din noapte, ascultat la telefon, busculat de badigarzi şi de jandarmi pe trotuar, în parc, pe stadion, oprit în trafic sau invitat să circul de poliţişti inervaţi că exist, muşcat de câini, de şobolani, de purici, de vecini, cu copilul trimis la şcoala gratuită cu manuale re-re-folosite, cu taxa lunară de înmânat aşa-zisului comitet de părinţi, cu sandvişul cu parizer care-i va fi furat de băiatul de cartier ce-l aşteaptă la intrare, cu speranţa că dascălul prost plătit şi prost îmbrăcat va fi şi altfel decât indiferent şi bolnav…
Aş reuşi să fiu stăpânul meu dacă aş reuşi să fiu recunoscut drept cetăţean. Dar nu sunt. Io sunt o povară. Sunt un vot potenţial căruia i se pot face la nesfârşit promisiuni. Care e destinat manipulării de către tabloide şi televiziuni de entertainment sau de talk-show-uri politice. Care se îmbracă de la casele de modă second hand, are un meniu variat compus din varză-cartofi-fasole şi multă-multă pâine, îşi vinde biblioteca în ritmul carte cu carte la un anticariat deschis odată pe săptămână, citeşte ziarele online, că e de zeci de ori mai ieftin – până la urmă, ar putea să nu mai citească, dar, după ce a renunţat la tutun, alcool şi sex [e periculos, se lasă cu urmaşi...], e sigurul viciu care-i mai furnizează iluzia că este viu. Şi că-şi aminteşte. Că mai ştie că s-a născut în secolul/mileniul trecut, într-o societate multilateral dezvoltată, unde toţi oamenii erau egali - desigur, numai în faţa morţii… - şi îşi petreceau nopţile la cozi pentru porţia de hrană şi de veştminte pe cartelă. Că a fost pionier, utecist, membru de partid comunist, sindicalist, practicant de muncă voluntară la Bumbeşti-Livezeni, Poarta Albă, pe ogoarele cu porumb şi cartofi ale patriei nemuritoare… Pare că-şi aminteşte.. sau e numai fantezie?
Atunci de ce ne simţim atât de profund locuitori ai unui teritoriu şi nu cetăţeni al unui Stat? Şi de ce suntem atât de solidari cu ceilalţi locuitori ai acestui teritoriu? Ce am uitat de nimeni nu ne mai tratează decât ca nişte potenţiali alegători, purtători de vot şi nu de opinii? Cine ne-a dat să bem licoare de lotus – ori de păpădie, ca să rămânem în zona obiceiurilor pământului? Nimeni. Am băut-o singuri.