flowerin

Apocalipse peste apocalipse

„Un livre, c’est tactile, les pages ont un parfum. Un écran ne sent que le métal, le verre et le plastique.”
(Frédéric Beigbeder)

Periodic, dacă nu chiar mai tot timpul, ni se anunţă că se sfârşeşte ceva în cultură / literatură. Ba chiar sfârşitul literaturii ni se anunţă - vezi textul conferinţelor lui Kôjin Karatani a cărui traducere a apărut în «Revista Nouă», în 2011. Şi totuşi: „Acest sfârşit nu înseamnă că, după literatură modernă, urmează literatura postmodernă, nici că literatura va dispărea complet. Ceea ce aş dori să abordez este rolul specific pe care l-a jucat literatura în modernitate, cu o importanţă şi o valoare particulare, şi sfârşitul acestui fenomen. Acest sfârşit nu trebuie trâmbiţat. Este o realitate. Puţine persoane consideră astăzi că literatura este importantă. Nu vreau să devin un purtător de cuvânt al acestei idei. Dimpotrivă, ar trebui, astăzi, chiar să insist asupra faptului că a fost un timp când literatura a jucat un rol foarte important.”

Se mai vorbeşte şi de sfârşitul culturii în general, desigur, cu precizarea că ar fi al unei anumite culturi, în relaţia sa esenţială cu emergenţa anumitor funcţii sociale – cultura fiind un fenomen cu caracter istoric... Astfel, „nimic nu este mai supus unei mai stricte necesităţi funcţionale ca sistemele de educaţie, graţie cărora societăţile îşi reproduc ordinea proprie şi-şi fac membrii apţi să asigure conservarea comunităţii”, constata Sonia Bressler (1). Însă, „cultura ca proces protejează totdeauna imaginea unei lumi mai bune. Dar această lume e imediat distrusă. Logica puterii nu mai are azi nimic de-a face cu voinţa de civilizaţie.” Altele sunt propensiunile ei, mult mai legate de un prezent scăpat de sub control, de unde şi interesele prea puţin de un mâine iluzoriu. Aşa se naşte cunoscuta confuzie între cultură şi eveniment. Nimic nu indică, din nefericire, că această derivă de sens are un final. Evenimenţialul este ceea ce atrage, place, relaxează, este cultura fast food - igienică, incoloră, inodoră. Cu toate acestea, socoteşte autoarea franceză, idealul clasic de cultură trebuie luat în calcul pentru o re-elaborare conceptuală şi practică. Aceasta «renaştere» a culturii poate avea loc datorită joncţiunii cu ideile de comunicare şi de civilizaţie. Astfel, cultura va câştiga mai mult sens şi realitate şi va fi necesar să cultive şi altceva decât a fost ea vreodată. „Cultura, în globalitatea sa, în rezonanţa sa, în diferenţele sale, este singura cheie de boltă a alterităţii şi a înţelegerii lumii..”

*

De murit, la răstimpuri, moare romanul! De mai anul trecut, romanul moare pentru că moare cartea - conform lui Frédéric Beigbeder, „On peut donc déduire de l’extinction du livre de papier que le roman va également disparaître: les deux étaient liés.” (2) Internetul, suportul electronic pentru text, adică, duce la moartea literaturii, în general, a romanului, în special. „Mărturisesc că sunt uimit de indiferenţa în care această apocalipsa globală are loc. Cum spunea Michaux referindu-se la om: romanul pe hârtie era încă cineva. Primele romane răsfoite în adolescenţă mi-au permis să scap de familia mea în lumea exterioară şi, poate fără să ştiu, în lipsa de semnificaţie a întregului univers. Sartre spune, în «Cuvintele», că «pofta de scris include un refuz de a trăi». Cred că se poate spune acelaşi lucru despre lectura pe hârtie: concentrarea îmi permitea să scap de realitate sau, mai degrabă, umplea un gol de nedescris... absenţa lui Dumnezeu? plecarea tatălui meu? timiditatea mea cu fetele? A citi romane ore întregi îmi părea libertatea supremă. O modalitate de a mă proiecta într-o altă existenţă decât a mea, mai frumoasă şi mai captivantă. O lume paralelă, pline de culoare. O realitate mai puţin dezorganizată, un grilă de lectură pentru a decoda existenţa. O utopie încă mai minunată decât masturbarea.” (2)

Beigbeder „est horripilant, très agaçant, parfois pénible”, „est un dilettante à qui tout semble réussir sans qu’il n’ait à trop se fatiguer”. (3) Pledoaria sa nu e doar personală, ea are efect asupra amintirilor noastre, amintirilor simţurilor noastre, mărturiilor înaintaşilor noştri, le aduce în prim-plan şi estompează o realitate frustrantă. Cu toate că a chema în sprijin, prin jumătăţi de citate smulse contextului, nume de oarecare notorietate este o atitudine nu tocmai cinstită de construcţie a argumentaţiei într-un eseu. Nici recursul la emoţii nu dă bine la o lectură lucidă. Michaux a fost un experimentator. Inclusiv pe propria fiinţă. De neliniştitul Sartre ce să mai zici? „Le moi narratif” experimentat de Proust - „essayez de lire A l’ombre des jeunes filles en fleurs en cliquant sur un iPad et l’on en reparle”, plusează Beigbeder gâdilându-ne nostalgiile… - este pus în discuţie cu „l’appétit d’écrire englobe un refus de vivre” din „Cuvintele” sartriene, şi din „Greaţa”, şi din „Fiinţa şi Neantul”. Dimensiunea etică introdusă de scriitorul filosof este ignorată de Beigbeder de dragul ideii că citim cărţile de hârtie ca să înlocuim viaţa adevărată – ceea ce este stupid de-a dreptul! „Refugiul” în lectură este un „recurs” la lectură nu ca rezolvare a unor pretinse frustrări, ci ca o nevoie de comunicare extinsă. Adolescenţa beigbederiană – asta nu prea vrea a înţelege autorul – nu a folosit lectura ca refugiu din lumea adulţilor, ci în căutarea unui partener de conversaţie pe măsura sa, unul care să nu-l contrazică şi care-i să-i fie prieten, apropiat, alter ego. Pasiunile proprii nu pot fi înţelese de trăitorul altor pasiuni şi nici nu le pot înlocui pe acestea. C’est vrai, monsieur! Ca să fim ancoraţi în prezent, pasiunile unui cititor „născut cu mâna pe mouse” - cum se exprima un prieten despre copiii care au azi 5-10 ani - şi cont pe facebook sunt cu totul diferite de ale mele. Ce miroase aşa urât cerneala asta tipografică? - va spune puberul obişnuit cu „aroma” materialului plastic al laptop-ului, al tabletei sau al smartfon-ului. Şi hârtia, parcă ar fi mucegai! – se va văieta utilizatorul de Kindle pentru lectura unui e-book cu text şi ilustraţie video. E, totuşi, puţin probabilă o întâmplare de felul acelora din „Fahrenheit 451” de Ray Bradbury… Şi cu atât mai puţin de felul celor practicate de soldaţii creştini în Andalusia arabă a începutului de an 1499. Până la urmă, ca să parafrazez un maestru, ceea ce omida numeşte sfârşitul lumii, este, de fapt, naşterea unui fluture.

Asemănător lui Beigbeder se exprimă, poate cu mai puţin stil, diferiţi comentatori de literatură de pe la noi. Fără hârtie, literatura nu mai există. Nu voi relua argumente aduse în altă parte în favoarea schimbărilor reale, de paradigmă culturală, de mod de comunicare. Ele ar avea feed-back de la persoane deschise spre un viitor oarecare, ci nu închise într-un trecut idealizat şi intenţionat limitat. Departe de mine, de fiinţa mea de carne şi spirit, lipsa regretului şi nostalgiilor referitoare la cartea pe hârtie, pe care m-am sprijinit decenii la rând, dar, după cinci sute de ani, înlocuirile de suport erau inevitabile, însăşi cartea tipărită înlocuise codexul, care înlocuise pergamentul, care înlocuise tăbliţele de lut, care… din veacul vecilor!

Câte ceva despre moartea romanului

Problema, în ceea ce priveşte romanul, se pare că nu este a acestei dispariţii materiale, a acestei schimbări inevitabile, ci a unei mutări de accent care vine şi dinspre cititor/receptor, a cărui orientare se reflectă, obligatoriu, şi în selecţiile pe care le fac juriile diferitelor premii – trambulină pentru succesul de piaţă.

Nu romanul este cel ce moare, se afirmă, ci ficţiunea, cea socotită timp îndelungat esenţă a acestuia, chiar până la identificare. Autorul de roman a fost chiar numit „ficţionar” – cuvânt frumos creat de Radu Cosaşu acum patru decenii. Dacă ceva se schimbă, poate nu ar trebui să se teamă cineva şi să strige-n pustiu, precum beigbeder-ul de mai sus, ci s-ar putea îndrepta spre spusele lui Bahtin, conform cărora romanul este singurul gen în continuă devenire, pentru el nu există canoane, de unde totala neputinţă a teoreticienilor de a propune o definiţie acceptabilă, alta decât aceea negativă - ce nu este romanul. Şi totuşi, extirparea ficţiunii din ceea ce numim roman nu este o întâmplare de trecut cu vederea, pentru că a crea lumi virtuale este o amprentă esenţială a definirii complexităţii fiinţei raţionale. Psihosociologii se vor putea apleca spre studiul şi explicarea fenomenului, cert este că, cel puţin în zona culturală a Hexagonului, se pune în dezbatere dihotomia „roman vrai” / „vrai roman”. Şi tot la Bahtin am putea ajunge, amintindu-ne că, în roman, spunea el, „exterioritatea constitutivă” are cea mai mare pondere.

De ce „romanul adevărat” ar lua locul „adevăratului roman”? Cum se manifestă această tendinţă nu numai pe piaţa cărţii, ci în primul rând în zona ofertei pe care o fac autorii? E oare un foc de paie aprins din raţiuni mercantile?

Aşa ar părea, mai degrabă, pentru că exacerbarea tendinţei lumii literare franceze de a pune şi mai mult accentul pe „verosimilitate” şi a lăsa „miraculosul”, „magicul” în umbră induce răspunsuri categorice. Jacques Abeille (Cycle des Contrées - Prix Wepler 2010) îşi revendică lipsa verosimilităţii, dar, prins în timpul său, are acest sentiment „qu’il y a en France un refoulement, un interdit, une condamnation de l’imagination”. El face recurs la Gaëtan Picon, care a relevat un fapt „incroyable”: găseşti peste tot în lume amatori de ectură pentru „Alice în ţara minunilor” sau „Călătoriile lui Gulliver”! Philippe Forest (4), pe de altă parte, este mai analitic: „Nu există nici un motiv pentru a limita romanul la domeniul poveştilor inventate, de care-şi băteau joc pe bună dreptate suprarealiştii. Este «romanul-roman», cum spunea Cendrars. Şi chiar dacă acest gen are încă fani, e de multă vreme în moarte cerebrală. La modul minor (reuşite foarte relative de dată recentă) sau major (unele dintre marile opere de actualitate), romanele cele mai interesante arată aceeaşi suspiciune faţă de vechile formule, cu care, sub acoperirea imaginaţiei, autorul furniza din nou cititorului, cu mijloace lipsite foarte de imaginaţie, aceleaşi intrigi stereotipe cu personaje de mucava în decoruri înşelătoare.” (5) El a dat, de altfel, în vol. „Le Roman, le réel et autres essais”, şi o definiţie proprie a genului: „romanul trebuie să răspundă la chemarea imposibilului real, adică să dea seamă de acea parte a imposibilului (dorinţa, durerea) care defineşte experienţa umană şi care, sub formă unei poveşti care acceptă ficţiunea fără a sacrifica adevărul, este singurul care-o poate spune.” Însă, „realul literaturii nu trebuie confundat cu realitatea”, subliniază acelaşi într-un interviu acordat lui Alexandru Matei, în 2008. „[…] Pentru mine, experienţa este capitală […]. Experienţa nu înseamnă doar experienţă literară sau artistică. E cu atât mai bine dacă un scriitor reuşeşte să o exprime prin literatură. Din contră, trăitul [le vécu] mi se pare o categorie de falsă experienţă, ceva marketizat şi întrebuinţat ca valoare de schimb de societatea spectacolului. În trăit, toată lumea care pretinde că vrea, prin redarea trăitului, să sondeze adevărul fiinţei, se aseamănă, de fapt. Abia experienţa reuşeşte să individualizeze. Literatura nu este, de fapt, o transcriere a vieţii ca atare. Subiectul trebuie universalizat. Verosimilul autobiografic este, desigur, necesar, dar nu şi suficient pentru un roman bun.” OED!

Ar încăpea aici şi sincera mărturisire a lui Gabriel Garcia Márquez: „Noi, scriitorii din America Latină şi din Caraibe, trebuie să recunoaştem, cu mâna pe inimă, că realitatea este un scriitor mai bun decât noi. Destinul nostru, şi, probabil, gloria noastră, este să încercăm a o imita cu umilinţă şi pe cât de bine ne stă în putere.” (5). Tot marele sud-american spunea: „Problema mea cea mai importantă era să distrug linia de demarcaţie care separă ceea ce pare real de ceea ce pare fantastic. Pentru că, în lumea pe care trebuia s-o evoc, această barieră nu există.” (7)

Am putea socoti clarificată dezbaterea – romanul actual se nutreşte din două direcţii esenţiale: Proust şi Joyce. De aici încolo, s-a statuat că romanul absoarbe, integrează, realizează şi depăşeşte toate celelalte genuri (poezia, eseul, autobiografia, teatrul). Numai că echilibrul dintre componentele acestea este deosebit de fragil. O anchetă de la finalul anului trecut din Le Nouvel Observateur constată că „recompensând mai cu seamă povestiri biografice, premiile literare [franceze] din 2011 au confirmat o tendinţă masivă: cuvântul «roman», altădată sinonim cu ficţiunea, şi-a schimbat definiţia. […] Scriitori, editori, critici, cu toţii par să considere că romanul s-a eliberat de acest imperativ ficţional, precum o familie se debarasează de o tradiţie împovărătoare, fără consultare, nici elogiu funebru. Premiile literare 2011 au încoronat ca romane o anchetă biografică («Limonov», de Emmanuel Carrère), un portret necrologic («Jayne Mansfeld 1967», de Simon Liberati), o carte de amintiri dedicată unei mame dispărute («Rien ne s’oppose à la nuit», de Delphine de Vigan), un altul unei mari personalităţi precum Michel Foucault («Ce qu’aimer veut dire», de Mathieu Lindon). În acest uimitor peisaj de sfârşit de toamnă, singur Goncourt-ul face excepţie. El a premiat «l’Art français de la guerre», unde Alexis Jenni s-a angajat într-o activitate primitivă: a inventat un personaj.” De remarcat ironia comentatorilor de la Le Nouvel Observateur… Emmanuel Carrère («Limonov») mărturiseşte: „Dintr-un amestec de purism şi cochetărie, n-am folosit cuvântul [roman] pe copertă. Este narativ fără a fi roman. Este povestire, este istoria unui individ. Nu e nici o discontinuitate, pentru mine, cu jurnalismul”. Exact în consens cu afirmaţii aproape concertate: „o prelungire a unui reportaj publicat în revista-magazin «XXI»”(8). Un membru al juriului se apară: „problema se pune mai mereu, dar e ca şi cum ai discuta sexul îngerilor!” (Franz-Olivier Giesbert). Romane şi nu prea au tot fost şi vor mai fi. Lydie Salvayre a scris «Hymne», o odă lirică închinară lui Jimi Hendrix – cuvântul „roman” pus de editor pe copertă a augmentat considerabil vânzările. Se aminteşte ce s-a întâmplat în 2006 cu «Itinerarii spirituale», de Gérard Oberlé: „Cinstit vorbind, nu l-am prezentat ca roman. Juraţii de la [premiul] Interallié mi-au spus: «Ce păcat că nu e vorba de un roman! I-am fi acordat premiul!»” (Manuel Carcassonne, editor la Grasset). Cartea a primit, totuşi, premiul Rabelais, care constă în „cent bouteilles de Beaujolais, offertes par Union Interprofessionnelle des Vins du Beaujolais”! Vivat!

Se acordă şi premii pentru eseu, desigur. Începând cu Renaudot. Dar „Renaudot essai” e precum Cupa mondială la rugby feminin: nu conduce la pasiuni nebuneşti. Grasset a învăţat lecţia, ca şi concurenţii săi. Totul este roman! Frédéric Beigbeder – chiar el! – îşi povesteşte încarcerarea pentru consum de stupefiante în «Un roman français» (sic!)? Este „roman” şi ia premiul Renaudot! Laurent Binet anchetează, la Praga, asasinarea, în 1942, a nazistului Reinhard Heydrich? E „roman” şi ia Goncourt-ul pentru debut. („HHhH” – acronim de la „Himmlers Hirn heisst Heydrich”, „creierul lui Himmler se numeşte Heydrich – este şi o reflecţie asupra raporturilor între ficţiune şi realitate, Istorie şi ficţiune…). Simon Liberati revine, într-o colecţie consacrată faptului divers, asupra sfârşitului tragic al actriţei Jayne Mansfeld în urma unui accident de automobil? E „roman” şi ia premiul Femina! Dominique Fernandez, preşedintele juriului Médicis, afirmă limpede: „imaginaţie sau nu, calitatea literară face romanul”. Altfel spus, „romanul” devine sinonim cu „literatura”! Nu este cam mult? Sau e vreo criză de nume? Ori, mai degrabă, acest „mot-valise” este suficient de încăpător ca să suporte şi accepţii abuzive? Aşa cum, în urmă cu vreo patru decenii, totul era „text” şi orice analiză pornea de la acest „concept”. Aşa a apărut „hipertext”-ul (1965), a apărut „textualismul”, a apărut „intertext”-ul… şi toate teoriile (pe) care le-au însoţit.

***

Cum rămâne cu dematerializarea literaturii? Ca şi cu dispariţia romanului!

Toate cele spuse sunt reale, asistăm direct la desfăşurarea lor, chiar şi la „apocalipsa” despre care se exprimă Beigbeder, dar care este ceea ce înseamnă: „schimbare”. Apropo de „l’Apocalypse et de la fin du roman”, intervine argumentat Roberto Gac într-o scrisoare deschisă (9): „Cu multă luciditate, aţi descoperit câteva lucruri decisive: legătura între literatură şi tehnică, între roman şi imprimerie. Căci invenţia lui Gutenberg, care a facilitat trecerea de la epopeea în versuri, laborios caligrafiată, la romanul în proză, la masa textuală mult mai importantă. Din aceeaşi perspectivă, este uşor de constatat corespondenţa între apariţia romanului-foileton în secolul al XIX-lea şi dezvoltarea rotativelor de presă. Să adăugăm facilităţile aduse de fotocompoziţie în secolul al XX-lea (1944-1960), care coincid cu explozia best-seller-urilor de supermarket publicate, simplu şi rapid, în milioane de exemplare. [Informatizarea, începând din 1970, augmentează considerabil fenomenul – n.m.F.D.] Apoi vine Internetul, vârful revoluţiei electronice, care ameninţă nu numai cartea de hârtie, cum vă temeţi, ci şi romanul ca gen literar. Aţi văzut bine şi vă felicit.” Delicat şi ironic, Roberto Gac pune în continuare accentele: „Problema dumneavoastră, Dragă Domnule (şi asta explică, după părerea mea, starea de confuzie înspăimântată în care vă aflaţi), este că identificaţi romanul cu literatura. [De parcă ar fi singurul! – n.m.F.D.] În Araucania, toţi copii ştiu, din şcoala primară, că romanul modern nu este decât un simplu gen literar derivat din epopee, şi unul, şi alta s-au născut în sânul literaturii narative milenare. Atunci, dispariţia romanului promisă de noile tehnologii nu implică deloc dispariţia literaturii, ci simpla înlocuire cu un nou gen literar - intertextul – care se bazează pe datele scriituri electronice… exact cum romanul de baza altădată pe imprimerie.”

Succesul de piaţă al cărţii lui Beigbeder nu poate ascunde caracterul său revolut. Odată ce 70 la sută din producţia editorială care se vinde pe marile pieţe planetare Amazon şi Elephant este oferită şi sub formă de carte electronică (e-book), iar mari creaţii literare ale lumii – inclusiv Evangheliile! - au fost re-scrise în pachete de 168 de semne pentru a putea fi transmise/citite n reţeaua twitter, plângerea Francezului care a scris frumosul roman „14.99” (10) pare cel puţin ridicolă, dacă nu de-a dreptul un „fetiş” la reacţionarilor nostalgici aparţinând unei epoci în care cultura era rezervată unei oligarhii.

Desigur, cartea are suflet, istorie, un „ceva” care o ataşează de cititor, o aromă, o senzualitate, cu totul absente la ecranul impersonal. Dar nu este această lipsă temporară? Nu (va) permite mediul virtual o mult mai mare şi mai precisă personalizare? Cartea mea nu va mai semăna cu a altcuiva, deja „desktop”-ul bietului laptop este „ornat” cu tot felul de „widget”-uri, aplicaţii care creează diferenţe, protejează intimităţi. Tehnologiile contemporane induc alte nostalgii, alte obiceiuri, micul dejun nu se mai ia cu ziarul mirosind a cerneală şi plumb în faţă, ci cu o accesare pe smartfon sau pe tabletă a facebook-ului, pentru noutăţi mult mai proaspete decât îşi putea permite orice informaţie imprimată pe hârtie.

După dematerializarea literaturii, câtă vreme va trece până la dematerializarea omului? Este o problemă la care au a răspunde autorii de romane în care ficţiunea încă e regină. Se angajează cineva?

____________
(1) Doctor în filosofie şi epistemologie, fotograf, reporter, profiler. Redactor-şef al revistei de filosofie şi ştiinţe umane Res Publica (editată de Presses Universitaires de France. Vezi şi agoravox.fr
(2) Premier bilan après l’apocalypse, Éditions Grasset, 2011
(3) „este enervant, foarte agasant, uneori penibil”, „e un diletant care doar pare să reuşească fără să se obosească prea tare”. Amaury Watremez, La fin de la littérature? - A propos de “Premier bilan après l’Apocalypse” de Frédéric Beigbeder, Mes Terres Saintes & agoravox.fr
(4) romane: L’Enfant éternel, Gallimard, 1997; Toute la nuit, Gallimard, 1999; Sarinagara - Prix Décembre, Gallimard, 2004, lb. rom. Nemira 2006; Le Nouvel Amour, Gallimard, 2007, lb. rom. Iubirea din nou, Nemira 2008; Le siècle des nuages, Gallimard, 2010; teorie literară: Le Roman, le réel et autres essais, Cécile Defaut, 2008
(5) „…des personnages de papier-mâché dans des décors en trompe l’œil”.
(6) „los escritores de América Latina y el Caribe tenemos que reconocer, con la mano en el corazón, que la realidad es mejor escritor que nosotros. Nuestro destino, y tal vez nuestra gloria, es tratar de imitarla con humildad, y lo mejor que nos sea posible.” (Fantasía y creación artística en América Latina y el Caribe; Publicado en Voces. Arte y literatura. San Francisco, California. Marzo de 1998. Número 2)
(7) „Mi problema más importante era destruir la línea de demarcación que separa lo que parece real de lo que parece fantástico. Porque en el mundo que trataba de evocar, esa barrera no existía.”
(8) dedicată aproape excluziv reportajelor, găzduieşte nu doar de jurnalişti, ci şi de scriitori, fotografi sau autori de benzi desenate, fiecare exprimându-se cu mijloacele specifice.
(9) Lettre ouverte à Frédéric Beigbeder, agoravox.fr; tot aici, a se vedea „Révolution dans l’édition littéraire”, de acelaşi autor.
(10) 99 francs, retitrat de Grasset 14,99 euro, după introducerea monedei euro, tradus în engleză cu £9.99 – ce ironie întâmplător semnificativă cu această creaţie! Să i se tot schimbe/adapteze titlul, ca să fie priceput „mesajul”!)

„Ecrire, c’est comme le métro. Vous savez où vous allez, vous n’avez pas un choix infini de destinations, il y a des horaires à respecter, des zones obscures et de plus, ça n’est pas toujours agréable.”
(A peu près apologue - J.M.G. Le Clézio)

Beneficiarul premiului Nobel pentru literatură din 2008 nu a fost niciodată dintre scriitorii comozi. Chiar dacă romanul „Désert” (1980) a fost un mare succes de public, iar unele nuvele din volumul „Mondo et autres histoires” au fost incluse în antologii educative, a fost socotit de multe ori un scriitor „dificil”. Lecturile leneşe nu s-au potrivit cu textele pe care Jean-Marie Gustave Le Clézio le-a propus / impus / cititorilor săi, chiar dacă, după observaţia unui comentator*, „literatura lui este o aluzie la un tip de cultură contemplativă”. Aş spune mai degrabă un tip de cultură reflexivă, interogativă, pentru că întotdeauna autorul „Procesului-verbal” propune [şi un fel de răspunsuri la] întrebări esenţiale privind existenţa umană – supravieţuirea, rezistenţa, frenezia integrării individului în lume, substituind mondocentrismul prin antropocentrism. Dintr-o perspectivă vizionară, scrierile sale au o intenţionalitate care merge dincolo de simpla dorinţă de a fixa / descrie sentimente sau emoţii. Arta sa meditativă este dovada unei conştiinţe a servituţilor celor mulţi şi slabi. Fiecare dintre naraţiunile sale mărturiseşte, în felul ei, despre dorinţa realizării, fie şi de scurtă durată, a adevăratei libertăţi. Simboluri precum lumina, marea, soarele etc. din operele sale sunt un fel de fragmente de eternitate, ca o bucată muzicală ce nu poate dura pentru totdeauna; o transparenţă strâns legată de un puternic simţ al relativităţii. Scrisul lui Le Clézio este o compensaţie pentru o multitudine de frustrări. Lumea fizică se reflectă în univers, în raportul ciudat pe care personajele îl au cu universul microscopic.

Scriitor al noilor începuturi, al aventurii poetice şi al extazului senzual, explorator al unei umanităţi aflate dincolo şi dincoace de civilizaţia dominantă – aşa suna argumentul Comitetului Academiei suedeze. La care s-ar mai fi putut adăuga, crede Jérôme Garcin, care l-a intervievat pentru Le Nouvel Observateur, „fidel portretist al femeilor, pe care admiratorul Fridei Kahlo le creditează cu virtuţi şi o bravură din care bărbaţii, după el, ar trebui să se inspire mai mult”. Au trecut trei ani de la fericita încununare şi noua carte apărută în această toamnă la Editions Gallimard, „Histoire du pied et autres fantaisies”, este un argument pentru ultima afirmaţie. Primirea prestigiosului premiu nu i-a bulversat viaţa, ci i-a schimbat-o în bine. Mărturiseşte că a fost astfel eliberat de constrângerile economice, cel puţin pentru o vreme, chiar dacă există unele obligaţii de a ţine conferinţe în China sau Coreea de Sud, o incredibilă oportunitate de a se întâlni cu cititorii de la capătul lumii.

A ales să scrie aceste nuvele pe tema revoltei, exprimată mai mult de femei, în special de fete. „Mi-am amintit spusa unei prietene japoneze întâlnită în Mexic, care privea foarte critic istoria – cea a culturii sau cea a evenimentelor –, socotind că ea reflectă punctul de vedere exclusiv masculin. M-am regăsit şi în reflecţia istoricului mexican Luis Gonzales, care a enunţat ideea că ar trebui să-i învăţăm pe copii nu războaiele şi marile fapte de arme, ci mai degrabă invenţiile cotidianului, descoperirile agricole, ameliorările tehnice, arta de a trăi, de fapt.” A vedea istoria cu ochii femeilor, prin prisma experienţelor acestora, a celor care nu se află în prim-planul Istoriei, dar fără de care Istoria nu ar avea rost, asta şi-a propus Le Clézio, în această culegere de excepţională coerenţă. „Am avut privilegiul sau neşansa de a mă naşte în 1940, în timpul războiului. Şi dacă am supravieţuit, fratele meu mai mare şi cu mine, este graţie ingeniozităţii şi curajului mamei şi bunicii, care s-au zbătut ca să avem ce mânca. Nuvelele mele nu povestesc această luptă, ci sunt inspirate de forţa de caracter a femeilor în faţa adversităţii. Mi-e imposibil să scriu fără această memorie prealabilă.” Avem aici şi o mărturisire de artă poetică, dacă vreţi, a celui socotit de Joseph Macé-Scaron, în Le Magazine Littéraire „unul dintre ultimii scriitori capabili să acceadă la mituri.” Este în consonanţă cu trimiterea pe care el însuşi o face la distincţia stabilită de Schopenhauer între cele trei feluri de scriitori - cei ce n-au nimic de spus, cei care reflectează la ceea cea au de spus (nu fără a recurge uneori la înaintaşi) şi cei care se lansează în aventură cu riscul de a se întoarce cu tolba goală -, manifestându-şi simpatia, evident, pentru cea din urmă categorie.

Histoire du pied et autres fantaisies este „o culegere care vorbeşte, în esenţă, despre forţa fragilităţii”. Primul text retrasează destinul unei mame celibatare şi o poveste de dragoste dintre tineri adulţi, în care adevăraţii protagonişti sunt picioarele eroinei, libere „să danseze, să sară, ca şi cum solul i-ar întoarce loviturile, aici, indiferent unde”. Nu poate fi revendicată mai bine libertatea în faţa spiritului serios, fie el personaj al ficţiunii sau „grantécrivain”**. Este un ecou al versurilor lui Jacques Prévert: „Picioarele sunt foarte inteligente / Vă pot purta foarte departe / Când vreţi să mergeţi foarte departe / Şi apoi, când nu vreţi să plecaţi / Rămân acolo, să vă ţină de urât / Şi când muzica se aude ele dansează / Nu se poate dansa fără ele” ***? Este, desigur, un omagiu – picioarele nu sunt proaste, insistă el şi în alte pagini ale volumului. Pe ele se sprijină totul, de la nivelul contactului lor cu suprafaţa se vede totul, „faţa vieţii, faţa fiinţei, fără încetare pe sol, fără încetare în contact cu pământul, pe care stau toate greutăţile vieţii”. Şi o altă proză împărtăşeşte punctul de vedere al micilor eroine: „Vieţile noastre de păianjeni”. Sunt teme care revin, se pun din nou acelaşi vechi întrebări, nu neapărat însoţite de răspunsuri. Chiar fraze întregi par a aparţine începuturilor sale: „Nous restons immobiles, retenant notre souffle, parce que c’est la chose la plus importante du monde quand cesse la lumière.” Întorcându-ne la prima nuvelă, Ujine este foarte interesată de picioare. Ale sale sunt pline de defecte, are degetele de la picioare ca nişte cârnaţi, merge ca o raţă, se comportă stângaci la exerciţiile de dans, nu suportă tocurile înalte. E fascinată însă de picioarele subţiri, lungi şi delicate ale amantului ei, Samuel, astfel că-i iartă orice. Până la momentul în care vine revolta, refuzul supunerii, apoi naşterea Eulaliei, cu zece degete atât de mici, încât mama ei le numără, iar şi iar, pe malul mării, în bătaia vântului, unde se simte uşoară şi vrea s-o lase pe fiica sa pătrunsă de zgomotul acela şi mirosul acela… Toate sunt descrise cu vitalitatea cunoscută a scrisului leclézian, atentă la asperităţile infime ale materiei, la devierile destinului individual, dar şi capabilă să schimbe scara, proporţiile pentru a lansa imnuri cosmologice. Le Clézio oferă imaginea acelui pas hotărât al femeilor în tentativa lor de a a-şi parcurge drumul în viaţă în ciuda tuturor obstacolelor. Precum Ujine din „Povestea picioarelor”, este Fatou, în căutarea iubitului ei, Watson, pe drumul spre pământul promisiunilor, Europa, este Mari, salvată de bunică din războiul din Liberia, în căutarea arborelui binefăcător Yama, e Letitia Elisabeth Landon, o scriitoare franceză puţin cunoscută din secolul XIX, care descoperă, în Ghana, cum trăiesc albii şi, printre ei, propriul soţ.

Fiecare din cele zece nuvele comportă un mecanism perfect, în care cititorul se va regăsi tulburat, nevoit să urmeze calea până în momentul precis în care povestea se răstoarnă şi, adesea, cad măştile „de carton sau de piele veche, cu două fante pe unde mijeşte privirea”. Descoperi în această carte zgomotul şi furia, dar e zgomotul şi furia basmelor. Degeaba ai căuta o linie de demarcare între real şi imaginar. Păianjenul din adâncul bortei sale umede se-mbată, la fel ca noi, cu visul unei improbabile galaxii. Şi dacă ne lăsăm ghidaţi de vânătorul Le Clézio, e pentru că stilul său alunecă în poveste lin precum o canoe pe ape: găseşte cu uşurinţă, firesc cuvântul pe care-l caută, cuvântul pe care-l deschide ca pe o cochilie, „ca o fortune cookie**** pe care o rupi ca să citeşti mesajul ce se-adresează tuturor şi nimănui”. Elogiu fluidităţii ce curge din pagină în pagină şi care ar putea fi rezumată în această descriere: „Apa de ploaie se prăvăleşte în coroana copacului şi umple crăpăturile din coaja trunchiului. Ploaia sare de la ramură la ramură, de la frunză la frunză şi din pământ se ridică un miros puternic şi dulce, care aminteşte de copilărie.” Sau alt exemplu, de frumoasă relevanţă stilistică: „În vagonul de metrou corpurile se ating. Rar se caută (cu excepţia unor perverşi a căror raţiune de a fi asta e, dar ei înşişi nu întârzie să-şi piardă capul). S-ar evita asta dacă ar fi locuri libere. Oameni care nu ar trebui să se întâlnească niciodată sunt faţă în faţă, hamalul bătrân şi tânărul prepuber, matroana plină de dignitate şi gigoloul, aviatorul decorat şi târfa decolorată, ucenicul frizer şi ambasadorul (se întâmplă că se aseamănă), profesorul şi elevul, nebunul şi profetul, moşul cu ochii tulburi şi femeia de treizeci de ani cu zâmbetu-i înţelegător, judecătorul şi prizonierul, poliţista şi hoţul de buzunare şi, în general, toţi aceşti oameni asemănători, indiferenţi, uniform cenuşii şi anonimi, interschimbabili şi totuşi unici.”

Cartea este, în acelaşi timp sau tot timpul, direct sau indirect, o meditaţie asupra scrisului, asupra literaturii. Era deci inevitabilă provocarea din interviul lui Jérôme Garcin: „Vă definiţi, la finalul cărţii, ca un «vânător aventuros»”… urmată de un răspuns semnificativ: „Mi s-a părut întotdeauna că literatura – şi asta este valabil pentru artă în general – era un model de aventură posibilă. Fără îndoială, pentru că este în avans faţă de epoca sa şi pentru că permite orişice vise, orişice aspiraţii. Este în opoziţie cu naţionalismul îngust, cu identitatea reductibilă, cu rasismul prostesc, cu incapacităţile sentenţioase, cu conformismele satisfăcute, cu laşitatea intelectuală, cu autosatisfacţia şi cu minciunile pe care le inventează tiranii pentru a-şi auri propriile statui. Credeţi că sunt optimist?”

Da, aş putea să răspund, din fericire scriitorul adevărat este un incurabil optimist. Şi un „vânător abil” (ca să fiu în acord şi cu Bernard Pivot*****), care nu trebuie să renunţe niciodată la speranţă.
……………..
* Vâhid Nejâdmohammad, în La revue de Teheran
** Autor prestigios şi recunoscut din literatura naţionale a unei ţări; cuvânt-valiză creat de Dominique Noguez în cartea sa Le Grantécrivain et autres textes.
*** „C’est très intelligent les pieds / Ils vous emmènent très loin / Quand vous voulez aller très loin / Et puis quand vous ne voulez pas sortir / Ils restent là ils vous tiennent compagnie / Et quand il y a de la musique ils dansent /On ne peut pas danser sans eux”. Jacques Prévert, Dans ma maison, Fatras, 1966
**** engl. în original - „prăjitură cu răvaş”
***** JDD, 29 octobre 2011, Le Clézio: chasseur sachant chausser

Vom fi trăind noi cam la marginea lumii, băgaţi în seamă doar prin reprezentanţii de la extrema socială – genii sau sărmani, artişti sau cerşetori – ori de cetăţeni ai lumii căutători de spaţii exotice, primitive, neatinse de civilizaţia mileniului celui nou, ruşinaţi de imaginea „domnitorului”, rătăcit între cei din lumea bună care abia de-l observă, şi de alte întâmplări jenante, dar ne şi place să ne bălăcim în situaţia celui tot mereu nedreptăţit, aşteptând de la altcineva „să i se dea”, arareori şi doar ca excepţie „să-şi ia singur”, să lupte pentru a-şi îndeplini dorinţe sau idealuri. Sindromul acesta mioritic, al aşteptării vrerilor sorţii, este prea de secole fixat în fiinţa genetică populaţiei locuitoare pe meleagul dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră ca să dispară cu una, cu două. Cum zice şi-n imnul naţional: „N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie, / Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm”; ori Bolintineanul: „Soarta noastră fuse crudă astă dată”…

Ca demni utilizatori de internet, pe locul al doilea ca viteză de acces, conform unor serioase rapoarte internaţionale, şi omniprezenţi pe reţelele de socializare, era de aşteptat ca mişcări „revoluţionare” să ne mai dezmorţească şi să ne scoată din culcuşuri. Iniţiativa „indignaţilor”, „Occupy Wall Street”, a pornit de pe internet, de la un grup de canadieni inspiraţi de „primăvara arabă”, reuniţi în jurul revistei Adbusters, o revistă anti-consumeristă, lipsită de anunţuri sau reclame. Sigur, nu e vorba doar de o fandoseală protestatară, e clar că lumea începe să-şi dea seama că atunci când ai nevoie de trei slujbe ca să poţi supravieţui ceva nu e în regulă cu sistemul. Ecoul românesc a fost extrem de slab: cam 100 de bucureşteni s-au strâns duminică, 16 octombrie, în parcul din Piaţa Unirii din Bucureşti, pentru a participa la varianta românească a protestului global din 15 octombrie, care a pornit a mişcare de susţinere a Occupy Wall Street din New York. Până şi la meciul Unirea-CSM au fost mai mulţi spectatori…«Ţara noastră este deţinută de o elită exclusivistă de 1%. Noi suntem ceilalţi 99%» lansau o idee organizatorii; «şi ce dacă?», au răspuns peste 2 milioane de bucureşteni, în timp ce restul României dormea. Cum a dormit şi-n decembrie 1989, de unde şi vorba dreaptă pentru : „v-aţi culcat sub Ceauşescu, v-aţi trezit sub Iliescu”; s-ar putea continua fără a greşi: „dormiţi liniştiţi şi-acum, e Cineva care veghează pentru voi!”

Ei, dar nu asta voiam eu să spun întâi, iertare că m-a luat condeiul pe dinainte şi mi-am vărsat focul – oricum în van.

Fapta pe care voiam s-o notez aici ţine, într-un fel, de culisele mişcării „revoluţiei globale” la care nu prea se-nghesuie românii. Aflăm că în locurile de desfăşurare a protestelor au apărut „biblioteci de teren”. «Oraşul Boston, în care se află prima mare bibliotecă publică deschisă în Statele Unite, are o nouă „sală” de lectură. Ce-i drept, e mai puţin maiestuoasă şi mai puţin dotată, dar este deservită de studenţi plini de entuziasm. Instalată sub un cort militar, biblioteca mişcării „Occupy Boston” oferă spre lectură circa 500 de volume, fără obligaţia de a le restitui la o dată fixă sau de a plăti vreo amendă dacă nu sunt înapoiate într-un anumit interval. Cărţile sunt clasificate în funcţie de genul literar şi numărul lor creşte fără încetare, biblioteca fiind administrată de un librar „de profesie” şi de un mic grup de bibliotecari care susţin mişcarea. Tot acolo se găsesc şi documente importante pentru istoricul mişcării, precum rezumatele întrunirilor şi propunerilor făcute de membrii „Occupy Boston”. (The New York Times, 28 octombrie 2011)

La New York, cei care ocupă Zuccorti Park au şi ei una, la fel ca şi „indignaţii” din Los Angeles ori Portland. Pentru cei mai mulţi, cărţile sunt o sustragere bine-venită şi necesară din faţa realităţilor dure ale vieţii de zi cu zi. „Când citeşti în astfel de condiţii, percepi şi apreciezi altfel actul lecturii. Este un moment numai al tău, care-ţi permite să-ţi organizezi concepţiile şi să-ţi clarifici cerinţele referitoare la ceilalţi oameni”, mărturiseşte o studentă de 18 ani.
Vedeţi vreo asemănare cu plaiul mioritic? Dacă da, scrieţi-mi!
*
Post Scriptum - Şi totuşi, câteva zeci de „indignaţi”, poate peste o sută, am găsit luni, 7 noiembrie, la Cluj, ceva între „occupy” şi „flash mob”, cu tema „Ocupaţi Clujul! PreOccupy Cluj Salvaţi Roşia Montană”, aşezaţi pe jos, pe trotuar, în faţă la Conti! Poliţia locală, reprezentată de nişte bieţi vajnici pântecoşi – probabil militari reformaţi – i-au luat la întrebări. Iată o mostră de dialog: „- Bună seara, care este rolul acestei întâlniri? / Niciun răspuns… / - Cine este conducătorul acestei întâlniri? / Niciun răspuns… / - Aveţi un reprezentant? / - Nu avem reprezentanţi. / - Cine este în conducere atunci? Am dori să vorbim cu el pentru a nu trebui să ajungem să legitimăm pe toţi. / - Nimeni! Şi suntem cam mulţi, totuşi. / - În cazul acesta, eu sunt…, legitimaţiile la control, vă rog.” S-au făcut arestări, la întâmplare, probabil s-au dat şi amenzi, duba poliţiei a făcut două-trei drumuri, manifestarea a continuat cu cântece, bătăile tobei şi scandări despre Roşia Montană. La revenirea poliţiei, tineri s-au aşezat în şir indian: „stăm la coadă, ca fim legitimaţi cu toţii!” Finalul? Iată relatarea unui martor ocular: „Dar şirul indian nu a ţinut mult, deoarece Poliţia Locală, în sfârşit, şi-a dat seama că acest protest este unul PAŞNIC, astfel începând discuţii interesante între protestatari şi forţele de ordine. Interesant este că cel puţin doi poliţişti erau chiar foarte interesaţi de realitatea de la Roşia Montană, punând întrebări pertinente şi ascultând cu interes răspunsurile oferite de diferite persoane.”

«Aproape toţi filozofii au sfârşit bine:
iată supremul argument împotriva filozofiei.»

varianta de răsfoit...

Lecturi repetate sau, mai drept zis, continuu reluate, în ultimele decenii, din paginile cărţilor lui Emil Cioran m-au condus adesea, fără multe ocolişuri, înspre aforismul 146 din „Dincolo de Bine şi de Rău”: Cel care se luptă cu monştrii, să ia aminte, să nu devină el însuşi un monstru. Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului.** Şi, de aici, plonjon în labirintul reflexiv al filosofului pornit contra filosofiei ca dogmă, la voia dubitaţiei: „Care dintre noi e Oedip? Şi care e Sfinxul?” Am constatat mereu că drumul de la Cioran la Nietzsche şi înapoi este lipsit de obstacole, dar nu şi de surprize.

Umbra lui Nietzsche peste gândirea secolului al XX-lea este o realitate recunoscută, un loc comun, lectura scrierilor sale de către generaţia de care aparţine Emil Cioran găsind un teren psihic şi social fertil şi un orizont de aşteptare cum nu se poate mai deschis. Mitul gânditorului devorat de propria pasiune întru descifrarea misterului delirant al vieţii – privirea în abisul care te scrutează la rându-i – s-a potrivit cum nu se poate mai bine celor care proclamau necesitatea autenticităţii şi a schimbării vechilor ideologii cu noi paradigme ale gândirii. Cioran îşi va hrăni spiritul din aceste lecturi, chiar dacă, mai târziu, va nega influenţa acestuia, pentru că nu l-a recitit, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Dostoievski sau cu Shakespeare, iar un autor exista pentru el cu adevărat numai dacă revenea asupra lecturii, doar astfel îl cunoştea cu adevărat. Şi totuşi: „După Nietzsche şi Dostoievski, secolul trecut [XIX] şi-l poate reclama [pe Kierkegaard] ca pe o a treia mărime” (1, p. 48 ) – aşadar, Nietzsche este prima mărime, conform lui Emil Cioran! Sau: „De la Nietzsche şi de la Spengler, am învăţat că interesul pentru istorie e caracteristic decadenţei, când spiritul, în locul elanului creator, al adâncirii în intensitate, tinde la o cuprindere extensivă, la înţelegerea ca atare, la pierderea retrospectivă în lume. Simţul istoric temporalizează toate formele şi toate valorile, încât categorialul şi valabilul prind rădăcini în lume ca orice relativitate concretă.”(1, p. 3) Am învăţat, spune Cioran, dezvăluindu-se pe sine dincolo de jocurile de idei şi „răsfăţurile” de limbaj. Nu iese din rând, se aliniază unei direcţii intelectuale aflată în căutarea soluţiilor noi încă din secolul anterior. O spune sintetic Susan Sontag: „Răspunsul nostru la prăbuşirea sistemelor filozofice, în secolul XIX, a fost apariţia unor ideologii agresiv anti-sisteme de gândire filosofică,sub forma unor variate ştiinţe „pozitive” sau „descriptive” despre om. Compte, Marx, Freud şi figurile pionier ale antropologiei, sociologiei şi lingvisticii vin imediat în minte. Un alt răspuns la prăbuşire a fost un nou mod de a filosofa: personal (chiar şi autobiografic), aforistic, liric, anti-sistematic. Cele mai importante exemple: Kierkegaard, Nietzsche şi Wittgenstein. Cioran este figura cea mai distinsă în această tradiţie a scrisului de astăzi.” (2) Un comentator observa cu dreptate că „Cioran era fascinat, împreună cu întreaga sa generaţie, de potenţialul de dezechilibru, de forţa dezintegratoare emanată de textele nietzscheene. […] Nietzsche devenise eroul lor tocmai pentru că părea un individ în carne şi oase, o fiinţă vie, cu toate slăbiciunile şi suferinţele sale[…]. Nietzsche apărea drept contrariul profesorului distant şi mereu imperturbabil, rece şi capabil să găsească răspunsuri abstracte pentru orice întrebare […].” (3) Atracţia irezistibilă a generaţiei către ideile lui Nietzsche este mărturisită deschis, în 1952, când deja se putea privi retrospectiv: „Adolescenţa se complace în a jongla cu atitudinile şi ceea ce îi place la filozofi e latura lor de saltimbanci: la Nietzsche, ne plăcea Zarathustra, poza acestuia, giumbuşlucurile de măscărici mistic, adevărat bâlci al piscurilor… […] Am crezut, cu Nietzsche, în perenitatea spaimei: prin maturizarea cinismului, am ajuns mai departe decât el. Ideea de supraom ne pare azi o elucubraţie, dar atunci ne părea precisă ca o dată experimentală.” (4) Era o etapă necesară în formarea intelectuală solidă, apropierea de titanii gândirii nedogmatice, ucenicia la profesori cu care pot comunica, cu care se pot certa, care au descoperit în viaţă cam aceleaşi imagini ale lumii, care ei înşişi pun la îndoială, primii, vechea viziune asupra lumii şi omului. „Am întors spatele filozofiei când mi-am dat seama că e cu neputinţă să descopăr la Kant vreo slăbiciune omenească, vreo urmă adevărată de tristeţe; la Kant şi la toţi filozofii.” (5) Cei de care se apropie şi de la care se revendică sunt „gânditori”, nu „filosofi” (6) şi sunt susţinuţi necondiţionat: „Chiar dacă s-ar fi ivit în perioada cea mai insipidă, un Kierkegaard, un Nietzsche ar fi stat sub semnul unei inspiraţii la fel de fremătătoare şi incendiare. Au pierit în propriile lor flăcări; cu câteva secole în urmă, ar fi pierit pe rug; puşi faţă-n faţă cu adevărurile generale, erau predestinaţi ereziei. Ce contează dacă eşti ars de propriul tău foc sau de cel pe care ţi-l pregătesc ceilalţi: adevărurile temperamentului trebuie plătite într-un fel sau altul. Viscerele, sângele, bolile şi viciile se întâlnesc spre a le zămisli.” (7). Vitalismul acesta pare în dezacord cu scepticismul manifest care răzbate din textele lui Cioran. Retoric, te poţi întreba, precum Yann Porte, „Ce au în comun Nietzsche, care n-a încetat a celebra frenetic viaţa, şi acest «mistic al mai-răului», care e Cioran? Filozoful dionisiac şi lăudătorul neajunsului de a fi născut? Ce fel de apropiere poate exista între hoinarul din Sils-Maria, ocupat cu necesitatea de a lansa un mare da existenţei şi gânditorul întunecat din Transilvania, care s-a angajat să-i submineze bazele prin exerciţiul unui scepticism distructiv pe întreaga sa durată?” (8) Filiaţia nietzscheeană - spirituală şi stilistică - a scepticului este un mijloc de devenire personală, ea va fi respinsă mai târziu, însă mai degrabă retoric, prea apăsat ca să fie cu adevărat reală şi profundă. Temperamentele celor doi erau prea apropiate – două săbii nu încap în aceeaşi teacă. Iar în ce priveşte „admiraţia”, o spune bine Ioan Petru Culianu, în 1985 (Otrăvurile admiraţiei): „Lauda lui Cioran e mai totdeauna otrăvită. Şi, acolo unde ai aştepta paradoxul, întrucât el face parte din însăşi fiinţa autorului, acesta i se sustrage: lauda şi veninul nu stau, la el, în proporţie directă.” Distanţa pe care Cioran o ia treptat faţă de Nietzsche este cerută de experienţa de viaţă (y compris războiul) şi de maturizare, iar acestea nu pot să vină decât odată cu depăşirea cultului pentru filosoful supraomului. Reiau: „prin maturizarea cinismului, am ajuns mai departe decât el.” Dar şi: „J’avais une expérience de la vie, de l’homme plus profonde que lui” – cum declară într-un interviu realizat de Jean-François Duval. Desigur, dar amprenta plusvalorii estetice a discursului rămâne câştigată şi devine dimensiune definitorie, creatoare. Asimilându-i pe maeştrii şi despărţindu-se de ei este un mod de a le revela iar şi iar actualitatea mesajului. „Faptul că Nietzsche, Proust şi Rimbaud supravieţuiesc fluctuaţiei modelor se explică prin gratuitatea cruzimii lor, prin chirurgia lor demonică, prin generozitatea otrăvii. Ferocitatea face opera să dăinuie, ferind-o de îmbătrânire. Afirmaţie fără temei? Gândiţi-vă la prestigiul Evangheliei, carte agresivă, una dintre cele mai veninoase din câte-au fost.” (9)

Surprinzătoare poate părea o opinie precum aceea a lui Sever Voinescu (Dilema veche, nr. 381, iunie 2011, La ce bun să citesc Cioran?): „Mi-e greu să asociez fervorii lui Cioran luciditatea, după cum mi-e greu să spun, de pildă, despre Nietzsche că era un lucid.” Poate chiar l-a luat la propriu pe Cioran: „Je ne peux exprimer que des résultats. Mes aphorismes ne sont vraiment pas des aphorismes; chacun d’eux est la conclusion de toute une page, le point final d’une petite crise d’épilepsie.” (Entretiens, 1986). S-ar putea spune că nu poţi cere de unde nu-i. Chiar dacă, în final, sărmanul comentator se repliază stângaci: „la orice recitire, indiferent a câta, textele lui Cioran mustesc de farmec literar, inepuizabil precum mirul din piatra de la Biserica Sfântului Mormânt. Aşadar, Cioran este o terapie pentru anumite spirite şi o mereu surprinzătoare încântare pentru orice spirit.” Dar poate că nu cuvântul luciditate este potrivit, ci clarviziune. Iată un exemplu: „Rousseau a fost un flagel pentru Franţa, ca Hegel pentru Germania. Indiferentă faţă de istorie şi de sisteme, Anglia s-a învoit cu mediocritatea, «filozofia» ei a stabilit valoarea senzaţiei, politica ei - valoarea afacerii. Empirismul a fost răspunsul Angliei la elucubraţiile Continentului, iar Parlamentul - sfidarea pe care a aruncat-o utopiei, patologiei eroice. Echilibrul politic nu poate fi obţinut decât de nulităţi de soi. Cine a adus catastrofele? Apucaţii, cei ce nu pot sta locului, neputincioşii, insomniacii, artiştii rataţi purtând coroană, sabie sau uniformă şi, mai mult decât toţi, optimiştii, cei care speră pe spinarea altora.” (subl. mea F. D.) Şi: „Ca să mânuieşti oamenii, trebuie să ai viciile lor, şi încă să le ai cu vârf şi îndesat.” (subl. mea F. D.) Cu siguranţă, orice asemănare cu oameni şi locuri din zilele noastre este absolut întâmplătoare…

Emil Cioran este în spiritul timpului său, îl afirmă cu tărie – iată misterul atracţiei operei sale, în special pentru adolescenţi şi tineri – desigur pentru cei care citesc, nu pentru majoritatea analfabetizată funcţional – şi pentru cei sprinteni la minte în toată existenţa lor. (Aparté: am observat că aceia cărora le place lectura din Cioran iubesc şi poezia lui Nichita Stănescu…) A fi în spiritul timpului tău înseamnă însă şi a fi perpetuu contemporan, să fii „vechi” în sensul în care o spunea Caragiale: „sunt vechi, domnule!”, adică rezistent la intemperiile Istoriei. Spiritul timpului său este (în) acea criză pe care o vestea Valéry în chiar prima frază a Scrisorilor din 1919 (La crise de l'esprit), la care Cioran şi face referire undeva (să reţinem că, în amplul eseu din Exercices d'admiration: essais et portraits, 1985, publicat şi separat la L’Herne [Valéry face à ses idoles, 2007], afirmă că „Poe şi Mallarmé există prin Valéry.”): „Boala de care suferim fiind o boală a istoriei, o întunecare a Istoriei, ne vedem siliţi să generalizăm constatarea lui Valéry: ştim, azi, că civilizaţia e muritoare, că gonim spre zări de dambla, spre miracole ale extremului rău, spre vârsta de aur a groazei” (10). Din această perspectivă priveşte lumea şi fiinţa. Valéry: „În timp ce inventatorii căutau febrili în imaginile lor, în analele războaielor de altădată mijloacele de a scăpa de sârma ghimpată, de a păcăli submarinele sau de a paraliza zborul avioanelor, sufletul invoca toate descântecele pe care le ştia, luând în serios cele mai bizare profeţii, îşi căuta refugii, indicii, consolări în registrele amintirii, ale actelor anterioare, ale atitudinilor ancestrale. Acestea sunt produsele cunoscute ale spaimei, (subl. mea F. D.) ale întreprinderilor dezordonate ale creierului, alergând de la realitate la coşmar şi de la coşmar la realitate, înnebunit ca un şobolan prins în capcană...” Nietzsche: „Spaima profundă şi suspicioasă de scufundare într-un pesimism incurabil este cea care constrânge întregi secole să se tină cu dinţii de o interpretare religioasă a existentei: acea spaimă a instinctului (subl. mea F. D.) care îşi închipuie că s-ar putea ajunge prea devreme în posesia adevărului, mai înainte ca omul să fi devenit îndeajuns de puternic, îndeajuns de dur, îndeajuns de artist...” Cioran: „Spaima e puntea între dor şi fire. (subl. mea F. D.) Ce cumpăt să găsesc în ea? Prezentul s-a rupt din timp şi timpul îşi varsă clipele ca un bolnav cuprinsul măruntaielor. Acum, acum, tot ce-i acum e-un rău, iar ce a fost şi ce va fi, un leac închipuit unei istovitoare metehne.” Nietzsche: „tot ceea ce îl înalţă pe individ deasupra turmei, tot ceea ce provoacă spaimă semenului (subl. mea F. D.) va fi numit de aici înainte rău.” Am aşezat aceste fragmente consecutiv tocmai pentru a le sublinia corespondenţa intimă, cu siguranţă pot fi găsite şi altele şi chiar şi la alţi autori ai vremii. Ceea ce importă, totuşi, este modul în care sunt percepute ideile în timp, rezistenţa interesului pentru alte şi alte generaţii. Dacă Nietzsche şi Cioran sunt asimilaţi (crizei) spiritului nu numai din secolul al XX-lea, ci şi din cel de-al XXI-lea, asta semnifică vizionarismul lor nedezminţit în judecarea fiinţei şi avatarurilor sale. Mai mult decât atât, modul de abordare a discursului - confesiv, personal, biografic – facilitează receptarea, aproprierea de către un lector acaparat, captiv. Acel „cri de chair” (Précis de décomposition) caracteristic şi lui Kierkegaard, şi lui Nietzsche devine gândire, surpriză, informaţie insolită. În „La Tentation d'exister”, Cioran îl compară pe Nietzsche cu Baudelaire şi Dostoievski şi afirmă că cei trei sunt „maeştri ai artei de a gândi contra sinelui”. Admiraţia lui ţine de faptul că, moralist modern fiind, nu înţelepciunea îl interesează, ci mai degrabă un anume fel de explorare deziluzionată a impasurilor existenţiale şi metafizice. Căutarea paradoxală a unei/unor valori a/ale vieţii se asociază, la Cioran, cu o mişcare de distrugere a iluziilor care o susţin. Între ispita de a exista şi neajunsul de a fi născut baleiază întreaga interogaţie a scepticului, care se desemna drept „erudit sardonic», «viperă elegiacă», sau «curtezan al vidului».

Legăturile dintre Cioran şi Nietzsche sunt numeroase, complexe şi mai ales în evoluţie proteiformă şi poliformă. Singura dificultate pe care o întâmpină gânditorul român de expresie franceză este tocmai faptul că Nietzsche pare a-i fi formulat deja aproape în totalitate viziunea despre lume. În această situaţie, cum să se poziţioneze în raport cu cel care l-a condus spre un asemenea mod de gândire, dar pare să fi spus totul şi să fi spus mai bine? De aici, necesitatea de a se concentra asupra stilului, asupra trăsăturilor incisive şi definitive, care garantează originalitatea unei consideraţii chiar banale sau convenţionale prin forţa şi abilitatea formulării. Dar Cioran nu se mulţumeşte să se desprindă de locurile devenite comune, ci resimte imperios nevoia de a începe să cugete de acolo de unde Nietzsche s-a oprit. Chiar dacă această metodă îl face să se confrunte permanent cu aporia şi insolubilul, el joacă, în faţa lor, cartea supralicitării şi „delirului reflexiv”. Acest mod particular de gândire - autentic genială - cere o mare măiestrie în arta subtilă a retoricii, iar măsura ei nu poate fi aflată decât prin căutarea meticuloasă a lacunelor dintr-un preaplin abisal. Aceste lacune, care planează că deasupra criticii cioraniene asupra lui Nietzsche, explică, în oarecare măsură, de ce, după metamorfoza existenţială din 1947 – trecerea de la română la franceză – Cioran denunţă „rătăcirile” nietzscheiste ale tinereţii, fără, însă, a uita ce-i datorează. Ceea ce semnifică nivelul până la care resimte că a fost bântuit de spectrul aceluia de a cărui gândire s-a putut lăsa irezistibil atras, înspre antidemocratismul său şi gustul excesiv pentru forţă, pe care le interpretează acum ca manifestări de slăbiciune. Discreta critică ideologică are loc după renaşterea sa spirituală ispăşitoare în pielea de scriitor francez şi decurge din nevoia de a reconfigura toată axiologia civilizaţiei occidentale, după ieşirea dintr-un nietzscheism finalmente naiv şi excesiv în voinţa de cultivare a unui ideal materialist. (11)

S-a spus că Cioran descrie o experienţă redundantă, propune constatări, nu concepte, îşi mărturiseşte boala, moliciunea, ruina spiritului. Mărturisiri de mare sensibilitate – dacă Dostoievski a fost singurul care a învăţat ceva din psihologia lui Nietzsche (v. şi Lev Şestov, Dostoievski şi Nietzsche, în Filosofia tragediei), Cioran este un Dostoievski al reflecţiei nietzscheene despre om. „La différence entre Nietzsche et Cioran, c'est que Cioran est un nihiliste qui se veut désabusé et qui s'assume derrière ses aphorismes plus ou moins cyniques, plus ou moins sinistres.” (12) Afirmaţia este interesantă, dar uşor amendabilă: Cioran nu e nihilist, a spus-o el însuşi, este nihilizat şi creştinat, dar anti-nihilism şi anti-creştinism. Se poate spune că, respingând furorile înfierbântate ale nihilismului, Cioran a ales claritatea şi echilibrul clasic, preferând arta conversaţiei în locul discriminărilor rasiale, cultura în faţa naturii şi simţul proporţiilor în faţa exceselor. „Nimic din tot ce am spus de-a lungul unei vieţi nu poate fi separat de ceea ce am trăit. N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele.”- citim în Sfârtecare (13). La „das noch nicht festgestellte Tier” (14) al lui Nietzsche, el adaugă: „l’animal raisonnable est le seul animal égaré” (15). În viziunea sa, omul nu este nicicum, „animalul îngrijorat” al Sfântului Augustin, ci „animalul nefericit”, cel care se complace în ameţitoarea nemulţumire.

Ispita de a fi raţional înseamnă pierderea putinţei de a fi fericit.

Alungarea din Paradis ar putea fi reparată printr-un singur gest suprem: să i se restituie acestuia Şarpele.

______________
* „D’ailleurs, la philosophie – inquiétude impersonnelle, refuge auprès d’idées anémiques – est le recours de tous ceux qui esquivent l’exubérance corruptrice de la vie. À peu près tous les philosophes ont fini bien: c’est l’argument suprême contre la philosophie.”
** [Wer mit Ungeheuern kämpft, mag zusehn, dass er nicht dabei zum Ungeheuer wird. Und wenn du lange in einen Abgrund blickst, blickt der Abgrund auch in dich hinein – în limba română de Francisc Grünberg, 1998, Editura Teora].
(1) Schimbarea la faţă a României
(2) „Our response to the collapse of philosophical systems in the nineteenth century was the rise of ideologies—aggressively anti-philosophical systems of thought, taking the form of various ‘positive’ or ‘descriptive’ sciences of man. Compte, Marx, Freud, and the pioneer figures of anthropology, sociology, and linguistics immediately come to mind. Another response to the debacle was a new kind of philosophizing: personal (even autobiographical), aphoristic, lyrical, anti-systematic. Its foremost examples: Kierkegaard, Nietzsche, and Wittgenstein. Cioran is the most distinguished figure in this tradition writing today.” (Susan Sontag, 1968, introduction to „Temptation to Exist”)
(3) Ciprian Vâlcan, Cioran Versus Nietzsche, cf. scribd.com
(4) Silogismele amărăciunii, Humanitas, 1992, p. 32-33
(5) Tratat de descompunere, Humanitas, 1992, p. 70
(6) „les philosophes écrivent pour les professeurs; les penseurs, pour les écrivains” - Écartèlement, Paris, Gallimard, 1979, p. 70.
(7) Tratat de descompunere, Humanitas, 1992, p. 238)
(8) „Qu’y a-t-il de commun entre Nietzsche, qui n’a cessé de célébrer frénétiquement la vie, et ce «mystique du pire» qu’est Cioran. Entre le philosophe dionysiaque et le laudateur de l’inconvénient d’être né ? Quel type de proximité peut-il bien exister entre le promeneur de Sils-Maria, habité par la nécessité de lancer un grand oui à l’existence et le noir penseur transylvain qui s’est employé à en saper les fondements par l’exercice d’un scepticisme destructeur durant toute la durée de la sienne?” - Cioran et la filiation nietzschéenne, Le Portique, Archives des Cahiers de la recherche, Cahier 2/2004
(9) Silogismele amărăciunii, Humanitas, 1992, p. 12
(10) idem, p. 38
(11) „À un étudiant qui voulait savoir où j’en étais par rapport à l’auteur de Zarathoustra, je répondis que j’avais cessé de le pratiquer depuis longtemps. Pourquoi me demanda-t-il. – Parce que je le trouve trop naïf...
Je lui reproche ses emballements et jusqu’à ses ferveurs. Il n’a démoli des idoles que pour les remplacer par d’autres. Un faux iconoclaste, avec des côtés d’adolescent, et je ne sais quelle virginité, quelle innocence inhérentes à sa carrière de solitaire. Il n’a observé les hommes que de loin. Les aurait-il regardés de près, jamais il n’eût pu concevoir ni prôner le surhomme, vision farfelue, risible, sinon grotesque, chimère ou lubie qui ne pouvait surgir que dans l’esprit de quelqu’un qui n’avait pas eu le temps de connaître le détachement, le long dégoût serein.”(De l'inconvénient d'être né (1973) / OEuvres / Quarto Gallimard 1995, p.1323)
(12) Koffi Cadjehoun - Nietzsche enchaîné, în Au cours du réel, 2011) –
(13) «Tout ce que j'ai abordé, tout ce dont j'ai discouru ma vie durant, est indissociable de ce que j'ai vécu. Je n'ai rien inventé, j'ai été seulement le secrétaire de mes sensations» - Écartèlement, Paris, Gallimard, 1979, p. 146; ediţie 2003 Humanitas, traducere de Vlad Russo
(14) germ., animal încă nedeterminat
(15) fr., animalul raţional este singurul animal pierd
[/ALIGN]

Prima sintagmă are azi mai mult sensuri metaforice, legătura cu vreo realitate rămânând mai degrabă întâmplătoare. Se învecinează cu Castele din Spania, pe care nu prea se vede că şi le-au edificat căpşunarii. Unchiul din America este azi, pur şi simplu [la figurat, pentru că la propriu nu e deloc pur şi nicidecum simplu…], Unchiul Sam, cel care se dovedeşte bun şi rău cu lumea largă. Apără tot felul de principii, mai cu seamă pe acelea care ţin (strâns) de bunăstarea celor 50 de state unite. Apără, când îi vine bine, şi populaţiile de ele însele, cum a făcut cu vietnamezii, cu sârbii şi face cu afganii… Dacă ţara mea este şi ea în bune relaţii cu „licuriciul cel mare” – ca să citez o personalitate strălucitoare a epocii noastre – asta aduce tot felul de beneficii din care, biet cetăţean ce sunt, mă aleg cu o neasemuita mândrie transatlantică şi atât. Prietenul Gherasim Rusu Togan – fie-i numele lăudat! - a bântuit vreo trei luni prin State şi-a venit tot acasă, unde, vorba ceea, fie pâinea cât de rea, tot ţi-o fură cineva. Io n-am fost pe acele meleaguri, dar nu mă dau înapoi să mă hrănesc cu „gândiri şi cu imagini” – vorba poetului nostru naţional – din belşug răspândite pe toate căile de comunicare. Neam de a avea speranţe ca unele „gândiri şi imagini” ale neamului românesc să facă vreun val pe-acolo! Dar, cine ştie?

Desigur, sunt bucuros că, intrat în viaţă la Burdujeni, Suceava, românul de origine evreiască Norman Manea - azi „writer in residence” la Bard College, New York - este foarte vizibil şi viitoarea apariţie a „Întoarcerii huliganului” la Editura suedeză „2244” (Grupul editorial Bonnier) îl aduce mai aproape de un posibil premiu Nobel. Cum mă bucur că a apărut acum câţiva ani biografia „Romany Marie – The Queen of Greenwich Village”, Butler Books, Louisville, Kentucky, biografia proprietăresei unei cafenele (tavern) prin care au trecut Brâncuşi, Modigliani, Marinetti, Rodin et alii, pre numele ei Marie Iuster, căsătorită Marchand, româncuţă neaoşă din Moldova (n. 1885 – m. 1961) din tată ţigan şi mamă evreică. Multe alte mici bucurii aş putea numi de pe-acolo…

Dar aceste fapte incontestabile nu însemnă mai mult decât nişte picături de apă în Bahía de Cochinos. Nu că noi am fi aşa de breji încât am merita locuri mai în faţă, nu. Ci pentru că Unchiului Sam puţin îi pasă, dpdv cultural, de lumea din afara gardului său. Celebra mişcare Political correctness are scopul doar de tăia oricui orice chef de libertate de gândire. Este deja cunoscută cea mai proaspătă şi semnificativă definiţie: „Corectitudinea politică este o doctrină cultivată de o minoritate delirantă, ilogică, şi promovată rapid de mainstream media (mass-media oficiale) lipsite de scrupule, care susţin afirmaţia cum că este întrutotul posibil să apuci o bucată de căcat de partea curată.”
La finalul anului trecut, un românaş de-al nostru „infiltrat” în establishment-ul universitar american, la University of North Carolina, Greensboro, prof. dr. Christian Moraru, a publicat o carte care ar dori să revoluţioneze viziunea asupra culturii vremurilor pe care le trăim şi a acelora care vor veni: Cosmodernism: American Narrative, Late Globalization, and the New Cultural Imaginary. Cosmodernismul, susţine, cu prudenţă, dar convingător, autorul, este o nouă paradigmă culturală apărută la finalul secolului al XX-lea - borna ar fi anul 1989, căderea Zidului Berlinului – şi dezvoltată pe fundalul globalizării accelerate. Nu insist asupra subiectului, deocamdată a avut loc, în noiembrie trecut, o conferinţă în Sala de Consiliu a Facultăţii de Litere, cu siguranţă, trecerea la nivelul percepţiei generale a conceptului mai are de aşteptat. Aşadar, suntem departe de a circula, cu ideile noastre, pe autostrăzi importante, doar aleile campusurilor ne sunt accesibile. Dar nu numai nouă ni se întâmplă aşa pe marile plaiuri nord-americane, cam toate culturile lumii au acces limitat pe cea mai mare piaţă culturală din lume.

Dacă mai aveam cumva vreo îndoială, mi-a fost risipită de o anchetă ale cărei rezultate apar în revista franceză Télérama din aprilie 2011. Quand la littérature française s'attaque à la forteresse américaine, veştile pe care le află nu sunt dintre cele mai bune. Astfel, ideea că editorii americani evită alte literaturi reiese cu claritate din faptul că numai 3% din producţia lor este constituită de traduceri. „Este o ţară foarte puţin curioasă, ca să nu spun de o lipsă absolută de curiozitate faţă de orice este non-anglofon”, constată Anne-Solange Noble, responsabilă cu vânzarea drepturilor în străinătate la Editura Gallimard, în timp ce, trebuie precizat, literatura franceză este în fruntea traducerilor în Statele Unite, cu 1% din piaţa editorială! Dacă, pentru orgoliul celor din Hexagon, situaţia este destul de dureroasă [lasă că, la jumătatea lui mai, colac peste pupăză, posibilul lor viitor preşedinte, Dominique Strauss-Kahn, a fost arestat pentru afaceri amoroase nu tocmai kosher…], ce putem să mai spunem despre cei din Europa de est ori despre cei din Balcani? Cosmodernismul d-lui Christian Moraru ne lasă pe dinafară, globalizarea nu ne include decât cel mult ca spectatori neputincioşi, la strapontină, de multe ori cu atitudini prosteşti, precum dorinţa stupidă a unui parlamentar de meserie folkist de a dubla filmele străine întru iluzoria apărare a limbii române sau interzicerea de către o contabilă devenită director de teatru ultracentral bucureştean a unei reprezentaţii cu o piesă – Blonda, chiorul şi piticul - pe motive de… vulgaritate. Dacă aveam vreun talent incontestabil, este acela de a ne face – uneori, iremediabil - de râs cum putem mai des. Oare din ce pricină Marii Români au fost şi sunt mereu în ţări străine? Ar fi superfluu şi redundant să argumentez cu vreo listă de nume. Mai bine m-aş lega de capra vecinului! Uite, mai scris undeva despre experienţa unui prof sorbonard la o universitate americană [Duke, Carolina de Nord], unde a constatat, cu neplăcută surprindere, că cel mai mare compatriot al său scriitor este, după opinia studenţilor, Albert Camus. Nu Proust, nici Céline, nici Claudel, nici Sartre…

La scară universală, mondializarea favorizează intensificarea schimburilor culturale, dar rezultatele statistice sunt relevante pentru asimetria acestora: engleza deţine poziţia hipercentrală cu un trend [sic!] semnificativ - 45% din cărţile traduse în anii 1980 şi 59% în anii 1990. Scriitorii francezi contemporani cei mai traduşi sunt Irène Némirovsky (Suite française), 1,5 milioane de exemplare, Muriel Barbery (L'Elégance du hérisson), 7 sute de mii de exemplare. Unii apar cu traduceri la edituri mici, de nişă sau universitare, cu public specializat, fidel sau care nu evită de plano scriitura «too French» - Pierre Michon, Annie Ernaux – cu tiraje de câteva sute de exemplare. Alţii pătrund la Penguin, precum Tahar Ben Jelloun, la Knopf (grupul Random House), precum Marie NDiaye sau la Simon & Schuster, ca Philippe Djian.

Ancheta din Télérama ajunge la o concluzie foarte realistă: «la traduction aux Etats-Unis demeure essentielle pour eux d'un point de vue symbolique». Aşadar, astfel trebuie să vedem şi noi prezenţa autorilor români în alte ţări, în alte limbi, de circulaţie mai mult sau mai puţin mondială: esenţială din punct de vedere simbolic. Am văzut nişte fotografii de la o întâlnire literară în America a poetului Mircea Cărtărescu: nu era un public mai numeros decât la o întâlnire obişnuită a Cercului literar „Geo Bogza” sau la o banală lansare de carte în rotonda Muzeului Literaturii. Vremea sălilor arhipline sau a stadioanelor frenetice a trecut, cum în nefiinţă au trecut şi corifeii lor. Ne aşteaptă micile spectacole de club, de salon pentru iniţiaţi sau pentru familie – în orice accepţiune ai vrea să iei ultimul termen, cititorule.