flowerin

Oferta românească de carte s-a diversificat sensibil în ultimii ani, nonficţiunea câştigând teren nu în defavoarea ficţiunii, ci complinind-o, contribuind la pregătirea posibilului cititor/consumator de cultură pentru accesarea unor mesaje cât mai complexe şi mai profunde. Tot felul de enciclopedii, istorii, reader's digests, dicţionare, colecţii, serii invadează standurile şi fac deosebit de diversă şi tentantă Cartea. Cartea de toate felurile, cartea ca obiect, scumpă şi elegantă ori ieftină, ca adaos la un ziar ori la o revistă. Multe dintre aceste apariţii se constituie în adevărate evenimente, nu numai la târgurile de gen, ci chiar şi în zilele obişnuite.
În urmă cu patru ani, semnalam cu încântare apariţia, la editura Bompiani din Milano, a unei „Istorii a frumuseţii” (Storia della Bellezza), ediţie îngrijită de (a cura di) Umberto Eco. Peste câteva luni, prietenul Radu Voinescu mă anunţa de iminenta editare a versiunii româneşti la Editura Rao, lucru întâmplat în 2005 şi urmat de încă două ediţii până azi. Nu la fel s-a întâmplat, mai apoi, cu cea de-a doua surpriză oferită de Eco la Bompiani, am aflat aproape concomitent de Storia della Brutezza, de Histoire de la laideur şi de Istoria urâtului (tot la Rao). Împreună cu seria Art Gallery oferită în continuarea de DeAgostini, cele două Istorii (nu mă pot stăpâni să nu remarc ce splendid sună în italiană: Bellezza – Brutezza!) îmi par a fi cărţi fără de care biblioteca oricărui intelectual autentic ar fi mult prea săracă. Ce să mai vorbesc despre un părinte lucid care doreşte pentru copilul său condiţiile cele mai bune de formare şi dezvoltare a personalităţii? Dar nu acesta este rostul principal al acestor rânduri. Fiecare dintre cele două Istorii costă cam 140 de lei, aşadar accesibilitatea este limitată tocami pentru cei care ar avea nevoie de ele. În biblioteci este puţin probabil să intre… să fim realişti. Şi totuşi… nu am putea face un efort? Nu am putea să le primim cadou?... Iată câteva motive ale insistenţei mele.

Revista Lire a publicat, în numărul său pe decembrie 2007 / ianuarie 2008, un interviu cu Umberto Eco prilejuit tocmai de Histoire de la laideur la Flammarion. Am căutat argumentele susţinerii mele tocmai în cuvintele realizatorului – romancier, semiolog, cel care „face erudiţia agreabilă şi simplă”. Dacă întrebările lui François Busnel sunt, uneori, să zicem, naive, răspunsurile italianului ne dezvăluie bucuria jocului în conversaţie, accesibilitatea cu care învăluie orice comunicare. Apariţia Istoriei urâtului a fost precedată de „o suită de accidente. Către sfârşitul anilor 1950, lucram la editorul Bompiani, cel care a fost dintotdeauna editorul meu. Scrisesem o Istorie a invenţiilor care fusese tradusă în nouă limbi. Editorul mi-a cerut un alt proiect şi i-am propus o Istorie a frumuseţii. Am început să strâng material, iconografie şi texte, ajutat de o tânără nemţoaică şi, într-o zi, se întâmplă ce se întâmplă uneori la edituri: editorul a consultat bugetul şi mi-a zis: «stop!». Aşadar, am pus totul într-un dulap, am îmbrăţişat-o pe tânăra nemţoaică şi nu m-am mai gândit la această Istorie a frumuseţii. Patruzeci de ani mai târziu, un prieten care făcea CD-Rom-uri m-a întrebat dacă am vreo idee. I-am spus: «Da, o istorie a frumuseţii». Am deschis dulapul, am scos conţinutul care îmbătrânise lamentabil şi totul a fost refăcut, rescris. Apoi, editorul meu a vrut să facă din asta o carte. Pe care douăzeci şi şapte de ţări au tradus-o. Editorul mi-a cerut o altă carte. I-am propus o Istorie a urâtului. Este, altminteri, mult mai nostim să faci cercetări asupra urâtului decât asupra frumosului.” Spusă de Eco, povestea pare simplă. De fapt, toate par simple spuse de el. Chiar atunci când nu poate spune nimic despre ceva, stilistul se joacă încântător. Iată cum răspunde unei întrebări „nevinovate” a lui François Busnel („Cum scrieţi? Sunt feluri diferite de a scrie dacă e vorba de un eseu sau de un roman?”): „E o chestiune atât de dificilă încât aş răspunde spunând că, în cele două cazuri, scriu de la stânga la dreapta pentru că nu sunt nici evreu, nici arab, nici japonez. În ce priveşte restul, nu am cum să explic. S-ar putea răspunde că scrierea unui roman presupune să se acorde puţină atenţie stilului… Dar nu e chiar adevărat, căci este tot atâta stil într-un eseu filosofic. În scrierea unui eseu, trebuie să urmezi un fir logic care nu e al tău, dar este impus de starea problemei pe care o tratezi. În scrierea narativă, proprie romanului, ai dreptul – şi chiar datoria – de a inventa. Dar această problemă m-a derutat totdeauna. Ea m-a făcut să mă gândesc la întâmplarea pe care o povestea Alphonse Allais despre acel bărbat care avea o barbă fabuloasă. Într-o zi, o doamnă îl întreabă: «Dar, ca să dormiţi, puneţi barba sub cearşaf sau pe cearşaf? – Nu m-am gândit niciodată la asta, Doamnă.» Şi omul nostru, din acea zi, n-a mai avut pace până când nu a decis să-şi taie barba! Dacă răspund întrebării dumitale, risc şi eu să numai scriu niciodată…” Să ne întoarcem, însă, la Istoria urâtului, despre care aflăm că trebuie disociată de o istorie a artei, aşa cum se cuvine procedat şi cu Istoria frumuseţii. Deschizând cartea, vedem o serie de lucrări de artă, căci, pentru a descrie concepţia despre urât de-a lungul epocilor, nu există decât acestea. Cu excepţia epocii în care trăim, care e cu totul diferită. Să zicem, ne propune Eco, că, dacă un marţian ar debarca pe Pământ şi ar vedea o pânză de Picasso, ar gândi că bărbaţilor secolului XX le plăceau femeile aşa cum le-a pictat Picasso. Iar azi, văzând o prezentare de modă, ar gândi că bărbaţilor secolului XXI le plac femeile precum Naomi Campbell… De aceea, ni se spune, e dificil să ştim, referitor la popoarele arhaice, dacă o mască este comică, înfricoşătoare sau teribilă. Din aceste pricini obiective nu s-a putut face o istorie a frumuseţii sau a urâtului pentru ţările neoccidentale. Umberto Eco merge mai departe cu exemplele care-i să sublinieze dificultatea demersului său! „Să luăm Venus de Rubens. Cred că, pentru el, această femeie era frumoasă. Nu pentru mine. Nu mi-aş dori să iau masa cu o femeie precum acea ale lui Rembradt, care are mustaţă.” Aşadar, opera de artă este un document care trebuie folosit cu multă precauţie.

Într-o situaţie asemănătoare ne aflăm, împreună cu autorul, atunci când încercăm să definim conceptul de „urât”. Acesta nu este inversul „frumuseţii”. „Pentru urât nu există limite. Există posibilităţi infinite de a realiza urâtul, în timp ce e o posibilitate finită pentru a face frumuseţea”. Eco vorbeşte despre „urâtul în sine” şi „urâtul formal”. Urâtul în sine este acela care comportă o formă de universalitate – un stârv, un fruct descompus şi împuţit, un cadavru… lucruri dezgustătoare indiferent de civilizaţia care le judecă. Urâtul formal este un urât care nu este dezgustător. Exemplul oferit este un tablou de Ghirlandaio în care vedem un bătrân şi un copil: bătrânul are o faţă aproape normală, dar nasul său nu este formal armonizat cu figura. Dar acest lucru nu provoacă dezgust, ci sentimentul că acest om este urât. Acest tablou este interesant pentru că e o frumoasă reprezentare a urâtului: e un tablou frumos. Şi vedem în privirea copilului o formă de dragoste sau de admiraţie pentru acest bătrân atât de urât, ceea ce ni-l face simpatic. „Acest tablou pare să concentreze întreaga teorie a urâtului. Arată chiar că pot exista figuri urâte pe care să le găsim amabile sau comice.”

Dacă frumosul este relativ, atunci şi urâtul este relativ. Găsim, tocmai de aceea, în Istoria frumuseţii un întreg capitol (Frumuseţea monştrilor) cu imagini şi texte relevante din Platon, Guillaume d’Auvergne (Tractatus de bono et malo), Bonaventura de Bagnoregio (Frumuseţea diavolului), Kant, Hegel, Rosenkrantz (Estetica urâtului). „ […]deşi există fiinţe şi lucruri urâte, arta are puterea de a le reprezenta frumos, iar Frumuseţea (sau cel puţin fidelitatea realistă a) acestei imitaţii face ca urâtul să devină acceptabil”.

Răspunzând lui Busnel, Eco subliniază că trebuie să distingem între frumuseţe şi farmec. „Farmecul este o calitate particulară care nu are nimic de-a face cu frumuseţea sau urâtul: Gerard Depardieu, de exemplu, nu are frumuseţea unui Jean Marais, dar are farmec. Nu mă întrebaţi cumva ce este farmecul. Dacă aş şti, aş pregăti o Istorie a farmecului. Farmecul este, contrar frumuseţii şi urâtului, ceva cu mult mai misterios. El ţine de mişcări infime, de detalii infime. Adesea privirea e cea care face farmecul: ceea ce poate fi fermecător pentru mine, nu este poate pentru altcineva.” O discuţie pe o astfel de temă ar fi asemănătoare aceleia dintre filosofi cu privire la Bine şi Frumos, dar mult mai complicată.

Ca o concluzie parţială: „ceea ce e urât cristalizează repulsia. […] urâtul începe acolo unde nu vreau să ating.”

Şi o scurtă privire istorică ne demonstrează relativitatea ideii de urât. Grecii au dezvoltat kalos kai agatos, dar exemplul lui Socrate, care era hidos şi avea un suflet mare, i-a făcut să mai reflecteze dacă nu cumva urâţenia exterioară este învinsă de frumuseţea morală. Creştinismul a reluat, la început, ideea grecilor după care binele şi frumosul sunt acelaşi lucru. Dar Milton va face din diavol un erou revoluţionar, un revoltat. Iar Gerard Philipe în rolul lui Faust a arătat că diavolul poate fi şi frumos. Este imposibilă – spune Eco – o teorie a urâtului, cum este imposibilă o teorie a comicului. Pentru că o teorie este inamovibilă, pe când o istorie este în perpetuă mişcare.
Istoria urâtului este mult mai mult decât se poate spune în această pagină. Poate şi mult mai mult decât ne spune/arată Umberto Eco în cartea realizată de el. Dar, orice am face, avem nevoie de repere. O călătorie prin lumea de ieri ne face capabili să înţelegem lumea de azi şi să gândim lumea de mâine. Cele două Istorii oferite de Umberto Eco sunt un minunat ghid pentru o călătorie care nu se sfârşeşte niciodată. O călătorie poate periculoasă, pentru că, zice Eco: „Un ideal al perioadei neoclasice a fost sculptura lui Canova, un ideal al renaşterii a fost Raphael… dar noi nu mai avem un ideal clar astăzi. Avem modele diferite. […] aceeaşi persoană poate cere să i se construiască o casă în stil renascentist şi să atârne pe zid un tablou de Picasso. De acum înainte, nu mai există un zeu unic, ci zei diferiţi. Zeiţe foarte virtuoase, precum Diana; zeiţe forat sexuale, precum Venus; zeiţe foarte materne, precum Demeter; zei forte frumoşi, prebum Apolo; zei foarte urâţi, precum Vulcan.” Trăim în plin politeism…

1. În plină ambiguitate


„Personalitatea noastră socială este o creaţie a gândirii altora”
Marcel Proust

O discuţie despre valoare şi (re)cunoaşterea ei în acest moment (al istoriei) ar putea deveni falacioasă. Premisele de la care s-ar pleca ar include fatalmente datele unei realităţi lipsite de reperele unei sistematizări suficiente. Mai mult, Kant încă afirma că „nu pot fi reguli după care cineva să fie silit să recunoască frumuseţea unui lucru” – iar în domeniul la care (presupun că) ne referim – cultura, literatura –conceptele de valoare şi frumuseţe (cu toate avatarurile acesteia din urmă) îmi pare că se suprapun. Desigur, este evident că azi cele cinci criterii* kantiene tind să nu mai aibă acoperire completă în realitatea complexă a receptării. Acum mai bine de trei decenii, René Berger observa** că „judecăţile de valoare, care se credea că s-ar fi putut erija în norme, apar ca nişte fantome, şi ontologia pe care se bazau pare din ce în ce mai mult un vis perimat decât o realitate”. Judecata gustului nu mai este cu totul dezinteresată. Ea e dependentă de valoarea de comunicare, iar aceasta, la rândul ei, ţine de o anumită tehnologie verbală, de mânuirea limbajului care nu mai este deloc indiferent şi benign. Un alt tip de persuasiune a înlocuit vechea retorică, iar „perceptele” political correctness au pus bomboana pe colivă (sau cireaşa pe tort, cum preferaţi…). A recurge azi la canoane din secolul al XIX-lea ori din prima jumătate a secolului al XX-lea nu duce nicăieri sau duce la în fundătură. Iar viaţa noilor canoane este foarte scurtă. S-a vorbit chiar de lipsa de canoane şi adevărul nu e departe. Dacă vorbele citate mai sus, ale lui Kant, ar putea fi traduse prin acel „principiu absolut” – e frumos ce-mi place mie, nu-i frumos ce-ţi place ţie -, atunci avem mai clară ambiguitatea în care ne trăim viaţa spirituală. Cum mai putem avea, aşadar, un verdict (veredictum), o judecată a unei autorităţi recunoscute?
Desigur, există valori perene, care revin în conştiinţa celor cu o cultură/educaţie cel puţin medie. Numai că aici avem de-a face, din nefericire, cu minorităţi, cum a fost, de altfel, întotdeauna. Apariţia culturii de masă a produs o obscurizare a criteriilor (estetice) aparent statuate. Valoarea de comunicare înseamnă valoare de circulaţie şi chiar valoare de piaţă, la un moment dat. şi atunci când obiectul artistic nu se vinde pe sine, el vinde, totuşi, ceva. Ideologiile şi revoluţiile au produs rupturi esenţiale (era să spun catastrofale…) pentru integritatea unui (unor) sistem(e) ce păreau acum două secole statornicite pentru vecie. Jean Starobinski*** evidenţiază, în lumea de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, „uriaşa răspândire a unei imagerii de propagandă şi contrapropagandă; punerea în scenă a unui ceremonial al sărbătorii publice”. (Lasă că românii aveau să întârzie mai bine de un secol…) Ceremonialul a rămas prezent, ba chiar s-a augmentat, pieţele şi stadioanele găzduiesc manifestări de tip artistic a căror valoare este dificil să o (re)cunoaştem. Tirajele de milioane de exemplare ori milioanele de (tele)spectatori ai filmelor iarăşi nu ne permit aplicarea eficientă a unor criterii de (re)cunoaştere a valorii. Aparent paradoxal, observăm că masificarea culturii a produs mai cu seamă la apariţia/conservarea unor valori de nişă, adică pentru grupuri restrânse, unite de interese comune de receptare/formare. Reţeaua www (world wide web) face ca aceste grupuri să aibă drept teritoriu de manifestare întreaga planetă. Site-urile specializate, grupurile de discuţii, muzeele şi bibliotecile online sunt destinate unui mic număr de oameni (mii, zeci de mii, arareori sute de mii), chiar dacă sunt accesibile oricui ştie să utilizeze un computer. Valoarea, în sensul „clasic” al termenului, a devenit, repet, o sumă de valori de nişă. Ar fi superfluu să amintesc de rolul şcolii de toate gradele în „realizarea” acestei situaţii de fapt şi de absenţa unor elemente de propedeutică la nivel educaţional. Nu doar la noi, ci, se pare, mai peste tot. Vezi şi cartea unui universitar american (Allan Bloom****), care dezvăluie o indiferenţă pentru valoare care se extinde ca o molimă incontrolabilă printre tinerii „studioşi” din ţara cea mai puternică din lume.
Iată că „dreptul de acces liber la cultură”, la valoare (artistică), şi-a arătat limitele prin coborârea la nivelul receptorilor şi nu prin ridicarea acestora la nivelul creaţiei actanţilor. Acel „épater les bourgeois” de la începutul secolului al XX-lea a devenit repede „épater tous” ori „n’épater pas” – sintagme care adesea se confundă/amestecă.
Lumea acestui început de mileniu este una ajunsă sclavă a relativului, a efemerului, a copiei multiplicate, lipsită de criterii morale şi, implicit, de criterii de judecare axiologică. Absenţa criteriilor este strâns legată de absenţa/fluiditatea principiilor. Iar o societate fără principii, carevasăzică… - ştia Conu’ Iancu ce ştia…
Aflaţi în plină ambiguitate în privinţa (re)cunoaşterii valorii, într-o reală criză identitară, ne paşte pericolul ca „dacă cultura se spulberă, ea va spulbera şi cadrele şcolare şi sociale”.***** Ori, dacă aserţiunea pare prea apocaliptică, să zice, că ne îndreptăm spre altceva. Spre un altfel de fiinţă umană, despre care azi nu ştim nimic. Dacă ca fi calea descrisă de Theodor Codreanu în „Transmodernismul” (dar şi de alţii înaintea lui), aceea a domniei unei logici triadice, iarăşi nu ne luminăm prea mult cu privire la valoare şi (re)cunoaşterea ei. Lumea cunoscută e din ce în ce mai mare şi eternitatea tot mai departe de noi. Iar accesul la cultura înaltă deschis (şi tentant) pentru tot mai puţini. Cum îmi amintea deunăzi un prieten vorbele lui Einstein: „inteligenţa este o constantă, iar populaţia planetei în continuă creştere”…
------------------
* 1. Judecata gustului să fie dezinteresată; 2. Contemplarea să nu antreneze voinţa; 3. Este joc gratuit; 4. Plăcerea estetică realizează o armonie interioară; 5. Judecata gustului este universală
** René Berger, Mutaţia semnelor, Ed. Meridiane, Buc., 1978, p. 264
*** Jean Starobinski, 1789. Emblemele raţiunii, Ed. Meridiane, Buc., 1990, p. 19
**** Alan Bloom, Criza spiritului american, Ed. Humanitas, Buc. 2006
***** René Berger, op. cit., p. 266



2. Păcatele tinereţii (de toate vârstele)

Se scrie mult, unii zic: prea mult, din ce în ce mai mult. Toată lumea scrie - cine mai citeşte? Marinarul care a ieşit la pensie îşi adună rodul visărilor sale din vremea când bătea mările şi publică pe banii adunaţi din micul comerţ din port în port un volum de poezii ori de amintiri. Preamăreşte marea, se extaziază la imensitatea ei etc. etc. E autor? Este. E citit? Este. De familie, prieteni şi... câţiva recenzenţi de pe la reviste (literare?). Are publicul său, e admirat în cartier, e invitat la întâlniri cu elevii de la şcoala de peste drum. Dar ce legătură are asta cu literatura? Cu vreo două feluri de excepţii, niciuna.
Dacă marinarul (ori aviatorul, inginerul, învăţătorul, fierarul, tâmplarul, strungarul...) mai are şi o brumă de talent abia descoperit, poate şi cultivat prin lecturi, atunci e o excepţie, el e recunoscut şi de (unii) critici, intră pe o uşă (între)deschisă pe un teritoriu pentru care are „paşaport”.
Dar se poate întâmpla să nu aibă aceste calităţi şi, totuşi, să forţeze „graniţa”, să pătrundă chiar în uniunile de creaţie literară! Acolo poate obţine şi funcţii dătătoare de prestigiu şi/sau remuneraţii! (La alte uniuni de creatori e mai greu, acolo ţi se cer studii de specialitate, activitate asiduă...) E reprezentant al „literaţilor”, scoate - sau conduce - o revistă finanţată de un mecena semicult. Marinarul (ori aviatorul, inginerul, învăţătorul, fierarul, tâmplarul, strungarul...) are priză şi la (unii) „critici”, e lăudat, citat (mult mai rar citit...), chemat în jurii, la agape de familie. Lângă el se adună alţii de acelaşi rang (sau teapă?), se susţin unii pe alţii, se promovează, veştejesc cu ardoare ceea ce le pare a le pune în pericol situaţiunea. Aşa apare „grupul” care-şi adaugă numele cetăţii unde şi-a instalat scena de... bâlci. Grupul are o arhivă impresionantă - fiecare cuvinţel care s-a publicat despre el şi membrii lui este decupat şi îndosariat, dacă nu expus în vitrină.
Pe lângă marinarul (ori aviatorul, inginerul, învăţătorul, fierarul, tâmplarul, strungarul...) devenit „scriitor” apare şi fiul (fiica, nepotul, nepoata, alte rude), cu aplecare şi el (ea) spre ale literaturii. Moştenirea trebuie lăsată pe mâini bune! Tânărul debutează devreme, eventual de la zece-doisprezece ani, cu poezii, îndeosebi, ceea ce dovedeşte cât e de sensibil, de precoce şi chiar de talentat! Aşadar are şi succese sentimentale! Creşte în ochii fetelor, câştigă invidia băieţilor - şi reciproca.
Scenariul de mai sus nu este deloc fantastic. El are corespondentul într-o realitate care nu este numai românească ori numai de azi, de ieri. Istoriile literaturii (mai) consemnează numeroase cazuri semnificative. Mass-media ne aduc continuu exemple de pe toate meridianele. Succesul la public venit deodată, cu publicitate enormă, urmat de prăbuşirea în uitare, dar şi, uneori, de lungi decenii de punere în valoare a „reţetei” câştigătoare (mai cu seamă pecuniare). Hai să facem o comparaţie: Agatha Christie şi Barbara Cartland. Două cariere îndelungate, succes la public asigurat al oricărei lucrări tipărite. Cu singura deosebire că Barbara Cartland a scris şi publicat de câteva ori mai multe cărţi - vreo nouă sute, toate siropoase. La ea acasă a fost sărbătorită la 90 de ani, iar moartea i-a fost deplânsă unanim. Acum vreo cincisprezece ani, o editură bucureşteană a cumpărat drepturile de publicarea a întregii opere a scriitoarei britanice. După ce a editat aproape o sută de titluri, cererea a început să scadă constant şi rapid. Veleitarismul real şi dovedit al autoarei şi-a spus cuvântul. Cititoarele - pentru că erau în imensă majoritate femei - s-au întors la treburile... gospodăreşti. (La fel făcuseră şi fanii Sandrei Brown.) Seria Agatha Christie s-a încheiat, după ştiinţa mea. Sunt destui „colecţionari” care se pot lăuda cu posesia integralei autoarei de romane poliţiste. Citită şi răscitită. C’est la difference, non?
E numai un exemplu. Poate nu cel mai relevant. Cărţi de „citit în metrou” sunt peste tot. Civilizaţia diggest-ului (mai pe scurt, să nu-ţi facă rău la... stomac!) îşi face loc (şi publicitate…) şi pe meleagurile noastre. Ehe, intrăm în rândul lumii! Dar nici aici nu există un pericol real pentru literatura de valoare, cum nu există nici dinspre volumaşele veleitarilor, fie ei şi (pe deasupra) grafomani. Cititorii grafomanilor şi veleitarilor sunt şi ei nişte cititori stimabili, există speranţa că ei, cândva, se vor apropia de literatura adevărată, profundă şi vor accede spre „elita” Cititorilor (cu majusculă). Iată, într-o vreme, trecea ca succes de vânzări opera lui Paulo Coelho, şi la noi, după boom-ul din vest. E un veleitar de lux şi trebuie luat ca atare. Se-apucă de lectură oameni care nu mai citiseră de ani buni şi niciodată constant. Revitalizarea acestei preocupări onorante - ce-ai mai citit? redevine un subiect de lansare a unei conversaţii - şi cu mare folos este reală; dar nu trebuie să ne aşteptăm la mai mult decât rari nantes in gurgite vasto, insule de cultură într-o lume indiferentă. Grafomanii şi veleitarii fac şi ei parte din „biotopul” cultural, mai pe la margine, dar înăuntru. Şi ei asigură existenţa acestuia. E adevărat că ajung de multe ori, pe nedrept, în plină lumină, dar, domnilor, nu vă grăbiţi, crengile uscate sunt repede rupte de vânt. Darămite de furtună! Cel mai bine, aş zice, este chiar să fie puşi în plină lumină, în crudă lumină, să se vadă adevărata valoare a producţiunilor lor. Pentru unii mai există speranţe. Iată, un tânăr a câştigat la 17 ani un premiu consistent pentru o poezie, ceea ce l-a încurajat să-şi tipărească repede un volum. Eşecul a fost real şi trist. Tânărul a renunţat la poezie, acum scrie (un) roman! L-am întrebat câte romane a citit şi care sunt acestea; răspunsul său m-a convins că şi romanul va fi un eşec; şi nu pentru că tânărul n-ar avea, virtual, şansa înzestrării, ci din pricina credinţei că ştie cum se „face” un roman, după destul de puţine şi aleatorii lecturi ale unor texte semnate de autori minori, dacă nu necunoscuţi. Dar poate că va fi un marinar (ori aviator, inginer, avocat, învăţător, fierar, tâmplar, strungar...) priceput. Şi i se vor ierta „păcatele tinereţii”.

„Omul este gata să dispară cu cât străluceşte la orizont fiinţa limbajului.” (Michel Foucault)

Se vor produce neîncetat texte despre relaţiile (conflictul, războiul – cum titrează undeva Nicolae Breban) dintre generaţiile de creatori (şi vârste ale creaţiei), se vor încerca definiri, comparaţii, din unghiuri subiective ori pretins echidistante, se vor inflama orgolii, se vor căuta împăcări, se vor anunţa revoluţii. Se va naşte mereu câte ceva din această „luptă a contrariilor”, oricât de „violentă” va fi aceasta.

Altceva se petrece, însă, aproape în nebăgare de seamă, cu siguranţă fără aprofundarea critică a receptorului specializat (şi clasicizat), ba chiar în refuzul acestuia. Altceva-ul la care mă refer ţine de domeniul postmodernităţii (ca fenomen - slab reprezentat în societatea românească) şi al postmodernismului (ca ideologie şi discurs propagandistic); prefigurează, timid, într-o dimensiune spirituală, ceea ce în utopia mesianică a tehnoprofeţilor şi în intervenţiile biocatastrofice (Francis Fukuyama, Leon Kaas, Jean-Francois Mattei, Jürgen Habermas...) este numit postuman. Privitorul („ca la teatru”!) cel mult se interoghează, în felul (ace)lui(aşi) Nicolae Breban: „este, într-adevăr, postmodernismul un veritabil nou curent literar, aduce el modificări de substanţă în mijloacele artei noastre, propune el cu adevărat o nouă viziune asupra modernităţii, asupra dramaticei actualităţi, abordează el altfel complexele […] omului contemporan” etc. etc.? Şi da, şi nu.

Postmodernismul este o tranziţie (poate nu vă place cuvântul…), un interludiu în care seminţele altceva-ului abia se aşează în culcuş. Care dintre ele va încolţi? Literatura (şi arta) cyberpunk (W. Gibson şi, la noi, Florin Pîtea, dintr-o listă, totuşi, nu foarte lungă), cea care se delimitează orgolios de beletristica tradiţională, pe care o numeşte mainstream, dar din ale cărei seve se hrăneşte (recuperează) cu lăcomie? Cât fantastic va rămâne în această literatură peste un secol? Newpuritans, al căror minimalism scormonind prin experienţa revolută a Noului Roman dezbracă epicul de orice valoare etică? Ori, mai degrabă, hipertextele din linia deschisă de Julio Cortázar? Nu ştiu din care motive, poate mai mult intuitiv, aş alege pe cea din urmă. Ficţiunea de acest tip se potriveşte cel mai bine, cred, noii dimensiuni de comunicare descoperite (iată, doar de câteva decenii) prin dezvoltarea tehnologiei informaţiei. Ficţiunea descoperă un (alt?) spaţiu virtual, cel al paginii web. De fapt o reţea, un fel de pânză de păianjen asupra căreia „stăpânul” a pierdut orice control. Teoretic, acest spaţiu e infinit. Dar, în acelaşi timp, labirintic (Rayuela, nu?). Oricum, din ce în ce mai la îndemână pentru cei desprinşi de prejudecata suportului pipăibil (piatră, lut, hârtie…).

Vizionarii au ocupat deja teritorii în acest spaţiu (chiar accesul la textul din care am citat mai sus l-am avut prin intermediul unuia dintre acestea). Numeroase reviste au şi o „variantă electronică”. Unul dintre avantaje este că nu trebuie să bei (cumperi) tot butoiul ca să-ţi dai seama dacă vinul e bun. Impozanta revistă „Convorbiri literare”, ca să iau un singur exemplu, poate fi consultată pe-ndelete fără a fi necesar s-o ai ca obiect material - îţi alegi textul care te interesează, îl citeşti şi, dacă-ţi place, îl păstrezi (fie şi pe hârtie…). Accesul e cvasi-gratuit, dar nu peste tot e aşa. Sunt nenumărate reviste care pot fi găsite exclusiv pe Internet, unele remarcabile (Liternet, NordLitera, Galateea…) prin volumul şi calitatea textelor. Liternet este chiar mai mult decât o revistă, este şi o editură - bibliotecă - librărie cu „acces la raft”. Exemplele pot fi multiple, din spaţiul românesc şi de aiurea. (Faimoase dicţionare, inclusiv DEX, pot fi accesate online şi se updatează continuu. Enciclopedia Agora, canadiană, este un instrument inestimabil de informare şi prin legăturile - links - multiple.) Se va spune că aceasta este, deocamdată, numai formă şi, aparent, aşa este. Doar că această formă începe să modifice conţinuturile, să le accepte numai pe unele. Treptat, identitatea textului înlocuieşte, re-întruprează, identitatea autorului altfel şi mai pregnant decât pe alte suporturi. Creatorul e “anexat” şi disipta în reţeaua semiotică. Această „generaţie” a Internetului nici nu se află în conflict cu alte generaţii. E, pentru acestea din urmă, ascunsă. Şi, cu atât mai mult, acţiunea ei e subtilă. Ceea ce se subminează prin creaţiile acestei generaţii este, în primul rând, aparent banal, nostalgia comunicării prin scrisori. Obişnuitul e-mail, care ajunge instantaneu la destinatar, sapă la temelia prejudecăţii stiloului pe hârtie sau a maşinii de scris. Ah, dar ce romane epistolare se pot crea astfel! Iar, ca structură, nu degeaba l-am amintit mai sus pe Cortázar.

Revin la conflictul absent între această generaţie ascunsă şi oricare altele. Una dintre caracteristicile cvasi-anulate este aceea a vârstei. În spaţiul virtual, aceasta este irelevantă. Nu există, în principiu, „tineri” şi „bătrâni”. Deocamdată, desigur, dar îmi pare că avem de-a face cu o generaţie de creaţii şi mult mai puţin de persoane. Discuţiile sunt despre ce s-a scris (comunicat) şi mai puţin despre cine a făcut-o.

Pentru că am ajuns la discuţii, spaţiul virtual are ceva ce nu există, astfel, în realitatea materială: grupurile de dialog online (nu chat-ul, nu!) pe diferite teme. Aici, creatorii se întâlnesc şi dezbat continuu, nu trebuie să se adune într-un spaţiu fizic, într-o sală ori la cafenea. (Încă o nostalgie, vai, distrusă, aceea a cafenelei!) Şi participă nu doi, trei, ci cu zecile, de pe toate continentele, de toate vârstele biologice. Fac schimburi de informaţii, de texte de referinţă, de texte proprii. Şi, poate ceea ce e mai important, citesc permanent, au plăcerea lecturii, chiar dependenţă faţă de lectură (ceea ce nu se poate spune despre generaţiile mai noi ale hârtiei…)

Ca să parafrazez un vechi joc de cuvinte (naţionalitate conlocuitoare / înlocuitoare), aş spune că generaţia ascunsă este conlocuitoare şi va fi înlocuitoare. Ea aparţine (postmodernităţii şi) postmodernismului şi prefigurează, in nuce, dimensiunea spirituală a post-umanităţii (şi, dacă vreţi, a post-umanismului). Dacă aduce ceva nou, nemaivăzut, în afară de suport? O nouă viziune asupra realităţii, asupra lăuntricului fiinţei, cu siguranţă. Chiar dacă sunt alte constrângeri, sunt mai puţine, pentru manifestarea creatorului de literatură aflat într-un spaţiu deschis şi nedefinit, refractar la boema asocială, eminamente comunicaţional şi în perpetuă schimbare, într-o lume paralelă, aparţinând de o generaţie paralelă, indiferentă faţă de intermediarul material (cartea etc.) ce permite numai o comunicare neinteractivă, practic lipsită de feed-back real şi consistent.

Totdeauna necunoscutul a adus teama. Iar aceasta din urmă, refuzul. Implicit, pierderea; cantonarea în autostereotipii.

Se va spune (s-a spus deja…): ceea ce se postează pe paginile web nu are mereu valoare; libertatea de a „publica” fără selecţie e plină de pericole (Orice libertate creează pericole!); în spaţiul virtual nu funcţionează criteriul valorii. Nimic mai fals! (Aş aminti o vorbă cunoscută: „hârtia suportă orice”. Ei?) Aici cititorul e suveran. El poate, desigur, recurge şi la opiniile altora - i se cer chiar opinii! -, se poate orienta după numărul de accesări (echivalentul „tirajului”), poate recomanda, trimite texte care i-au plăcut, prietenilor.

Generaţia ascunsă, chiar dacă include destule nume pe care le putem regăsi şi pe copertele unor cărţi (de hârtie) este una care nu luptă cu altele, nu respinge nimic. Ea transformă totul şi îşi vede de gestionarea victoriei pe care o obţine în fiecare zi.