Din teritoriu
Tuesday, 20. October 2009, 17:55:44
3. Clin d’oeil d’automne
Îmi permit - nu ştiu până când… - să mă uit la lumea de afară cu un fel de detaşare dezabuzată, nu indiferentă, adesea ironică, răutăcioasă uneori, imprudentă, tristă întotdeauna pe fond. Sunt şi cârcotaş, poate. Clipa când scriu e grevată, în spaţiul imediat (românesc), de multiple crize - economice, politice - şi sărăcia muşcă pe cam toată lumea, minus obişnuiţii profitori de totdeauna de pe urma cadavrelor… Uitând de necrofagi, mă mai refugiez seara în spaţiul virtual, într-o lume care pare că mă poate feri de nevrozele capitalismului primitiv, sau în dialoguri cu câţiva prieteni de pe messenger.
Culturalmente, nu mă va impresiona cu nici un preţ izbucnirea „poematică” a locatarului vremelnic de la Cotroceni la o emisiune de divertisment. A fost indecentă şi, firesc, s-a făcut încă o dată de râs… Ştiu/ştim scriitori marinari şi scriitori preşedinţi care au făcut cinste ambelor categorii. Aici nu e cazul. Cel mult mă voi întreba unde era sărmanul ministru al culturii şi [al] cultelor ca să-i taie panglica miorlăind o poantă răsuflată… Probabil că le-a fost frică să nu cumva să dea foc la… [ar urma un vers dintr-o scrisoare eminesciană].
Evenimentul major a fost, neîndoielnic, anunţarea premiului Nobel pentru literatură pe 2009. Surprinzător pentru mai toată lumea, Herta Müller, o şvabă ce-a trăit peste trei decenii în Banat, a fost preferata juriului. Restul concurenţilor mai aşteaptă… Aflu că e mare bucurie la éditions Gallimard, care, cu trei săptămâni înainte, semnase contractul pentru versiunea franceză la „Atemschaukel” (în româneşte, aş zice „leagănul respiraţiei”…). Recunosc faptul că nu sunt impresionat, din literatura feminină, aceea germană nu m-a atras niciodată, iar faptul că TOATE cărţile ei – se spune – sunt inspirate din „întâlnirea” şvabilor (şi poate şi a saşilor) cu Securitatea nu mi se pare încurajator. Cantonarea exclusivă într-un trecut de care nu te poţi desprinde decenii la rând mi se pare semn de nevroză prea puţin creatoare. Îl prefer pe Günter Grass, nobelizat acum zece ani, poate tot pentru că Peter Englund, secretarul general al Academiei, este germanist, mais, c’est la difference! Şi, că tot am franţuzit, să adaug o părere destul de generală: „Sans doute faut-il voir là un clin d’oeil aux 20 ans de la chute du Mur.” (Le Point)
Pe canale virtuale, ne vine şi vestea că poetul Gelu Vlaşin vrea să candideze la preşedinţia Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (ASB), după ce a pierdut conducerea Secţiei de poezie în favoarea lui Dan Mircea Cipariu. Administrarea excelentă a domeniului „reţeaua literară” pe internet ni-l arată ca, teoretic, potrivit unei asemenea funcţii, dar cum stăm cu practica? Pentru că între cele două lumi... c’est la difference! E posibil ca, la data la care citiţi aceste rânduri, unele zaruri să fi fost deja aruncate, insist, însă, cu câteva opinii ale lui Gelu Vlaşin ce n-ar trebui ignorate. „Ce părere ai despre prezumtivii candidaţi la şefia USR? - Sunt nişte disproporţii evidente, ca şi la Preşedinţia României, şi la preşedinţia USR. Când tu nu eşti capacitat şi capabil nici măcar să participi la preşedinţia asociaţiei de locatari, şi tu vrei la Preşedinţia României sau, în speţă, a USR, mi se pare că nu există simţul ridicolului. Dan Mircea Cipariu, spre exemplu, cred că a făcut o alegere foarte proastă să candideze. Sincer, Nicolae Manolescu nu cred că are un contracandidat serios. Costi Stan este un tip echilibrat, dar nu are susţinerea necesară în afara Bucureştiului. Cât îl priveşte pe Nicolae Breban, valoric, îl văd egalul lui Manolescu. Din păcate pentru el, Breban nu are şarm şi este considerat că are o obtuzitate mai pronunţată în relaţionarea cu ceilalţi. Intenţionezi să participi la alegerile din 2 noiembrie, de la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. Ce ai putea schimba în bine dacă ai câştiga? - Sunt multe de schimbat şi dau în acest sens doar câteva exemple: în primul rând, paginile web ale ASB şi ale USR sunt jalnice, de o lipsă de profesionalism strigătoare la cer. Pe urmă, aş crea cluburi de lectură în care scriitorii să se întâlnească şi să socializeze. Eu am întâlnit la ASB o mulţime de oameni care spuneau că se întâlnesc numai când sunt alegeri. Aproape că nici nu se mai recunoşteau între ei. E absurd. Spaţii sunt nenumărate, Sala Oglinzilor de la USR stă acolo şi zace, nu are niciun fel de utilitate, deşi se plătesc toate cheltuielile de administrare.”
Ce-ar mai fi de constatat din acest octombrie?
- Faptul că, probabil din pricina ÎNCĂLZIRII GLOBALE, iarna a venit cu o lună, două mai devreme şi proprietarii de pârtii se grăbesc să câştige ce-au pierdut proprietarii de plaje.
- Mişcările semnificative şi misterioase din subteranele juriilor premiilor franceze pentru literatură. Deja s-a ajuns la „Deuxième sélection” pentru Prix de l’Académie Française, Prix Interallié, Renaudot, Goncourt, Médicis, Femina, de Flore! Despre ultimul voi reveni cu plăcere în numărul din noiembrie al revistei. Mai nou, la cele 1518 premii franceze pentru carte, se mai adaugă unul, ce va fi decernat în 19 ianuarie 2010, la Brasserie Montparnasse 1900 (patru stele), aflată într-o clădire de patrimoniu, cu un decor art nouveau de excepţie, acoperiş de sticlă şi ceramică, vizavi de Galeriile Lafayette din Piaţa 18 Juin 1940. Se numeşte „Prix des Impertinents” şi are un juriu pe măsură, cum ar fi Bruno de Cesole, câştigătorul premiului „Les Deux Magots” la începutul acestui an pentru «L’Heure de la fermeture dans les jardins d’Occident», o carte inspirată şi din viaţa şi ideile lui Emil Cioran, pe care l-a cunoscut bine, Jean Clair, câştigătorul, în 2008, al „Prix du Livre Incorrect”, cu «Malaise dans les musées», despre care am scris mai demult în revista Diagonale de la Buzău. Preşedintele juriului este Jean Sévillia, Grand Prix Catholique de Littérature pe 2004 penntru „Historiquement correct: Pour en finir avec le passé unique” (Perrin). Şi François Taillandier are la activ un premiu important, Grand Prix Roman de l’Académie Française, 1999, pentru „Anielka” (Stock), iar Christian Authier a luat în 2006 Prix Roger Nimier pentru „Les liens défaits” (Stock). Într-un clasament personal, acest premiu nou se adaugă celorlalte trei acordate de/la Café de Flore, Café des Deux Magots şi Brasserie Lipp, cu farmecul inerent şi, poate, şi cu ceva istorie adăugată.
Îmi permit - nu ştiu până când… - să mă uit la lumea de afară cu un fel de detaşare dezabuzată, nu indiferentă, adesea ironică, răutăcioasă uneori, imprudentă, tristă întotdeauna pe fond. Sunt şi cârcotaş, poate. Clipa când scriu e grevată, în spaţiul imediat (românesc), de multiple crize - economice, politice - şi sărăcia muşcă pe cam toată lumea, minus obişnuiţii profitori de totdeauna de pe urma cadavrelor… Uitând de necrofagi, mă mai refugiez seara în spaţiul virtual, într-o lume care pare că mă poate feri de nevrozele capitalismului primitiv, sau în dialoguri cu câţiva prieteni de pe messenger.
Culturalmente, nu mă va impresiona cu nici un preţ izbucnirea „poematică” a locatarului vremelnic de la Cotroceni la o emisiune de divertisment. A fost indecentă şi, firesc, s-a făcut încă o dată de râs… Ştiu/ştim scriitori marinari şi scriitori preşedinţi care au făcut cinste ambelor categorii. Aici nu e cazul. Cel mult mă voi întreba unde era sărmanul ministru al culturii şi [al] cultelor ca să-i taie panglica miorlăind o poantă răsuflată… Probabil că le-a fost frică să nu cumva să dea foc la… [ar urma un vers dintr-o scrisoare eminesciană].
Evenimentul major a fost, neîndoielnic, anunţarea premiului Nobel pentru literatură pe 2009. Surprinzător pentru mai toată lumea, Herta Müller, o şvabă ce-a trăit peste trei decenii în Banat, a fost preferata juriului. Restul concurenţilor mai aşteaptă… Aflu că e mare bucurie la éditions Gallimard, care, cu trei săptămâni înainte, semnase contractul pentru versiunea franceză la „Atemschaukel” (în româneşte, aş zice „leagănul respiraţiei”…). Recunosc faptul că nu sunt impresionat, din literatura feminină, aceea germană nu m-a atras niciodată, iar faptul că TOATE cărţile ei – se spune – sunt inspirate din „întâlnirea” şvabilor (şi poate şi a saşilor) cu Securitatea nu mi se pare încurajator. Cantonarea exclusivă într-un trecut de care nu te poţi desprinde decenii la rând mi se pare semn de nevroză prea puţin creatoare. Îl prefer pe Günter Grass, nobelizat acum zece ani, poate tot pentru că Peter Englund, secretarul general al Academiei, este germanist, mais, c’est la difference! Şi, că tot am franţuzit, să adaug o părere destul de generală: „Sans doute faut-il voir là un clin d’oeil aux 20 ans de la chute du Mur.” (Le Point)
Pe canale virtuale, ne vine şi vestea că poetul Gelu Vlaşin vrea să candideze la preşedinţia Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (ASB), după ce a pierdut conducerea Secţiei de poezie în favoarea lui Dan Mircea Cipariu. Administrarea excelentă a domeniului „reţeaua literară” pe internet ni-l arată ca, teoretic, potrivit unei asemenea funcţii, dar cum stăm cu practica? Pentru că între cele două lumi... c’est la difference! E posibil ca, la data la care citiţi aceste rânduri, unele zaruri să fi fost deja aruncate, insist, însă, cu câteva opinii ale lui Gelu Vlaşin ce n-ar trebui ignorate. „Ce părere ai despre prezumtivii candidaţi la şefia USR? - Sunt nişte disproporţii evidente, ca şi la Preşedinţia României, şi la preşedinţia USR. Când tu nu eşti capacitat şi capabil nici măcar să participi la preşedinţia asociaţiei de locatari, şi tu vrei la Preşedinţia României sau, în speţă, a USR, mi se pare că nu există simţul ridicolului. Dan Mircea Cipariu, spre exemplu, cred că a făcut o alegere foarte proastă să candideze. Sincer, Nicolae Manolescu nu cred că are un contracandidat serios. Costi Stan este un tip echilibrat, dar nu are susţinerea necesară în afara Bucureştiului. Cât îl priveşte pe Nicolae Breban, valoric, îl văd egalul lui Manolescu. Din păcate pentru el, Breban nu are şarm şi este considerat că are o obtuzitate mai pronunţată în relaţionarea cu ceilalţi. Intenţionezi să participi la alegerile din 2 noiembrie, de la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. Ce ai putea schimba în bine dacă ai câştiga? - Sunt multe de schimbat şi dau în acest sens doar câteva exemple: în primul rând, paginile web ale ASB şi ale USR sunt jalnice, de o lipsă de profesionalism strigătoare la cer. Pe urmă, aş crea cluburi de lectură în care scriitorii să se întâlnească şi să socializeze. Eu am întâlnit la ASB o mulţime de oameni care spuneau că se întâlnesc numai când sunt alegeri. Aproape că nici nu se mai recunoşteau între ei. E absurd. Spaţii sunt nenumărate, Sala Oglinzilor de la USR stă acolo şi zace, nu are niciun fel de utilitate, deşi se plătesc toate cheltuielile de administrare.”
Ce-ar mai fi de constatat din acest octombrie?
- Faptul că, probabil din pricina ÎNCĂLZIRII GLOBALE, iarna a venit cu o lună, două mai devreme şi proprietarii de pârtii se grăbesc să câştige ce-au pierdut proprietarii de plaje.
- Mişcările semnificative şi misterioase din subteranele juriilor premiilor franceze pentru literatură. Deja s-a ajuns la „Deuxième sélection” pentru Prix de l’Académie Française, Prix Interallié, Renaudot, Goncourt, Médicis, Femina, de Flore! Despre ultimul voi reveni cu plăcere în numărul din noiembrie al revistei. Mai nou, la cele 1518 premii franceze pentru carte, se mai adaugă unul, ce va fi decernat în 19 ianuarie 2010, la Brasserie Montparnasse 1900 (patru stele), aflată într-o clădire de patrimoniu, cu un decor art nouveau de excepţie, acoperiş de sticlă şi ceramică, vizavi de Galeriile Lafayette din Piaţa 18 Juin 1940. Se numeşte „Prix des Impertinents” şi are un juriu pe măsură, cum ar fi Bruno de Cesole, câştigătorul premiului „Les Deux Magots” la începutul acestui an pentru «L’Heure de la fermeture dans les jardins d’Occident», o carte inspirată şi din viaţa şi ideile lui Emil Cioran, pe care l-a cunoscut bine, Jean Clair, câştigătorul, în 2008, al „Prix du Livre Incorrect”, cu «Malaise dans les musées», despre care am scris mai demult în revista Diagonale de la Buzău. Preşedintele juriului este Jean Sévillia, Grand Prix Catholique de Littérature pe 2004 penntru „Historiquement correct: Pour en finir avec le passé unique” (Perrin). Şi François Taillandier are la activ un premiu important, Grand Prix Roman de l’Académie Française, 1999, pentru „Anielka” (Stock), iar Christian Authier a luat în 2006 Prix Roger Nimier pentru „Les liens défaits” (Stock). Într-un clasament personal, acest premiu nou se adaugă celorlalte trei acordate de/la Café de Flore, Café des Deux Magots şi Brasserie Lipp, cu farmecul inerent şi, poate, şi cu ceva istorie adăugată.
WIDGETIZE