flowerin

4. Infern înseamnă să nu uiţi

Am ieşit un pic în lumea reală mai mult decât de obicei, ducându-mă la Târgovişte, veche cetate de scaun (despre masă nu ni se spune nimic…), pentru lansarea unei cărţi importante a unei admirabile fiinţe şi scriitoare. (Despre acest subiect se poate citi în altă pagină.) Spun „lumea reală” ca să mă încurajez, pentru că drumul până acolo şi cele câteva ore de popas nu au făcut decât să mă arunce brutal într-un trecut pe care-l ascunsesem undeva, în adâncul fiinţei mele. Dar nu la el mă voi întoarce acum, e pierdut pentru totdeauna oraşul în care am rămas doar vreo câteva luni din anul 1971, cu micile sale hoteluri de categoria (sub) a treia prin care hălăduiam în lipsă de altceva mai bun, în camere fără ferestre, dar cu luminator în tavan, cu gazda pe care am găsit-o, într-un final, o profesoară văduvă cu fată la liceu, iubitoare de Simon & Garfunkel şi „the sound of silence” pe plăci de pick-up, cu labirintul uliţelor comerciale din subsolurile cărora răzbătea miros de varză murată… În acele zile o iubită avea să mă părăsească iremediabil, iar ţara mă va chema s-o apăr de invazii… Duse sunt acele timpuri şi nicicând nu s-or întoarce!

Lumea reală de care ziceam înseamnă, într-un fel, frumoasele păduri de noiembrie prin care trece, la un moment dat, şoseaua din preajma municipiului (!?!) Moreni. Înseamnă chiar această şosea plină de capcane, imediat ce ieşi din judeţul Prahova, această şosea care nu s-a schimbat de decenii. Înseamnă aerul prăfuit al urbei târgoviştene, străzile murdare, haosul circulaţiei rutiere, umbra grea a unei nepăsări administrative… Viziunea mea, foarte subiectivă, vine, poate, din obişnuinţa cu traiul la Câmpina, unde – descopăr acum! – am parte de o lumină şi o pace fireşti, unde lumea e curată, amabilă şi nu se grăbeşte nicăieri, cum, de altfel, este şi mediul natural. Dacă de la Ploieşti, de la Bucureşti (nu şi de la Iaşi!) mă întorc la Câmpina cu dor şi cu grăbire, ca-ntr-o acasă maternală, la fel m-am întors şi de la Târgovişte. Voi comunica, desigur, cu Oamenii de acolo în continuare, pe căile corespondenţei, dragi îmi sunt, o vizită, însă, voi face nu foarte curând…

Oare lumea reală de care ziceam începe să mă sperie? De ce mi se pare că nu o mai am sub control? Poate nu am avut-o niciodată? Sau poate lumea reală de care ziceam nu e nici pe departe aceea reală, ci una inventată pentru a avea o imagine la care să mă raportez? De ce am, tot mai mult, senzaţia unui déjà vu? De ce unele imagini color de la televiziuni seamănă cu unele alb-negru de acum douăzeci şi mai bine de ani? Oare cine vrea să fie azi iubitul conducător? Cine e sinistra lui?

Acum, când scriu, afară e soare şi o adiere de toamnă care invită frunzele uscate la plutire lentă spre iarba încă neîngălbenită. M-am ascuns sub căştile în care sună The Best Classical Album Of The Millennium Ever, o compilaţie simfonică ce mă protejează de orice gând la viitorul imprevizibil. Veştile vin prin filtrul virtual şi mi le aleg după ritmurile unei inimi obosite. Să nu fie de aproape, ceea ce numeam undeva „şampania electorală” nu mă atrage nicicum, să ofere iluzia de participare, de trai împreună… Să ofere iluzia… Cea mai de folos stare e aceea de ficţionar! Stau la marginea ei şi privesc.

Prima vedere: Marie NDiaye se declară foarte mulţumită de premiul Goncourt 2009 care tocmai i-a revenit. Trei femei puternice («Trois femmes puissantes», Ed. Gallimard, 318 p., 19 euro), Norah, Fanta şi Khady, fiecare în felul ei, toate africance, au convins juriul. „Ceea ce le uneşte este o forţă profundă, o credinţă în ceea ce sunt, un mod de a nu se îndoi de propria lor umanitate. Ele sunt femei neviolent puternice [...]. Istoria emigranţilor este o poveste deja de multe ori relatată, dar dacă soarta acestor oameni mai poate fi încă şi mai bine cunoscută şi înţeleasă, eu sunt foarte mulţumită.” În Le Nouvelles Observateur, Didier Jacob compară premiul acesta: „comme si le mur de Berlin tombait une deuxième fois” şi declară fără emfază că Marie NDiaye este „notre plus grande romancière actuelle”. Scriitoarea de 42 de ani, născută la Pithiviers, în centrul Franţei, dintr-un tată de origine senegaleză şi o mamă franţuzoaică, s-a exilat voluntar, din 2007, la Berlin, împreună cu prietenul ei, scriitorul Jean-Yves Cendrey. Ceva nu trebuie trecut cu vederea, un fapt probabil inedit: până la acordarea premiului, cartea se vânduse deja în 140.000 exemplare…

A doua vedere: Prix de Flore 2009. Paharul din sticlă de „Pouilly-fumé” din care va avea dreptul să bea odată pe zi, timp de un an, are deja scris numele lui Simon Liberati, pentru „L’Hyper Justine”. „Les choses sont parfois bien faites au pays des prix” – constantă cu un fel de ironie amară Grégoire Leménager, amintind de legăturile strânse ale autorului premiat cu preşedintele juriului, Frédéric Beigbeder. Nu e pace nici sub… platanii parizieni din Saint-Germain-des-Prés… A fost, însă mare petrecere mare, cum reiese din invitaţie: «Un cocktail de rock et de roll: Concert privé et bruyant d'IZIA. Puis DJ Philippe Manoeuvre et ses compact discs vintage!!» Probabil că vecinii de la Café des Deux Magots închiseseră, dacă nu cumva au găzduit pe refugiaţi… Despre Prix de Flore 2008 am scris undeva pe-ndelete, aşadar voi reveni la Prix de Flore 2009, cine ştie unde, pentru că-mi place… zona geografică a celor trei cafenele cu nume de premii literare (sau invers?)… Mai cu seamă că titlul unui reportaj semnat de David Caviglioli în Le Nouvelles Observateur este incitant: „Le prix de Flore ou la fin du monde”, ca, de altfel, şi imaginile lui Ludovic de Foucaud. Cât despre carte, are personaje şi situaţii care pot da seamă, şi ele, despre o orientare vizibilă a literaturii franceze premiabile spre, să zice aşa, exotism… Pierre Al-Hamdi, francez get-beget, nu-i aşa??, mic escroc ce umblă după femei, e fascinat de o tânără englezoaică despre care află că e implicată într-un proiect cinematografic inspirat de marchizul de Sade, dar al cărui scenariu se dovedeşte a fi chiar povestea morţii mamei sale, în Yemenul anului 1977. Faustine Amoré zice că avem de-a face cu „un obiect literar deconcertant […] acest roman oferă ocazia autorului să-şi exploreze obsesiile: prostituţia, mutilarea, decapitarea, dar şi banii, sexul, libertinajul şi corupţia. […] L’Hyper-Justine e o hiperbolă cinică şi erudită, plină de referinţe nu totdeauna identificabile, dar cu siguranţă pasionantă.” Cum spune chiar autorul: „Vocea viciului sau a nebuniei care se distrează spunând adevărul.” Trăim într-o lume globalizată, n’est pas? Dar, Doamne, cât de morală!!

A treia vedere, anterioară: Era să uit de întâmplarea (nu neapărat familiară sufletului meu) cu Man Booker Prize 2009 adjudecat, la 6 octombrie, de un roman istoric, «Wolf Hall», semnat de o simpatică şi solid construită englezoaică numită Hilary Mantel. Dedicat vieţii lui Thomas Cromwell, romanul a suscitat numeroase comentarii în mass-media, subliniindu-se „extraordinarul” talent de povestitoare al autoarei. Şi totuşi, Thomas Cromwell (1485-1540)? Nu ştim dacă vânzările le-au depăşit pe cele ale Mariei NDiaye, dar cu siguranţă acest lucru se va întâmpla, date fiind gloria premiului, răspândirea limbii engleze… şi interesul neabătut pentru viaţa socială din secolul al XVI-lea! Adevărat, au fost, cum se spune, vremuri interesante… Pe lista scurtă s-au aflat, între alţii, Sarah Waters (The Little Stranger) şi nobelizatul JM Coetzee (Summertime).

A patra vedere: Oare de ce nu ne surprinde alesul juriului la Prix Médicis? Este scriitor canadian de origine haitiană: Dany Laferrière. „L’énigme du retour” se numeşte excelenta sa carte (”le livre magnifique”) apărută la Grasset. Suntem în interiorul aceluiaşi exotism şi aceleaşi nerecunoscute propensiuni spre revizitarea glorioaselor timpuri coloniale. Les territoire d'outre-mer bântuie încă visele de mărire pe care „les clercs” francofoni le ţin la secret (avant de la trahison…), pe această pagină avem câteva argumente. Şi de această dată, bătrâna Franţă cu rădăcinile sale vrea să vadă o operă creolă în care exilul e văzut ca pierdere a identităţii, pliată pe propriile obsesii despre capriciile altora. Autorul încearcă, totuşi, să taie fantasmele post-identitare ale Hexagonului: „Aici nu e o căutare a identităţii. Îmi cunosc identitatea. E o simplă istorisire a unei întoarceri.” Dany Laferrière a intrat şi pe lista scurtă la Fémina! Dar la Paris nu se întâmplă minuni literare… Nu cred că voi mai întoarce asupra acestei cărţi, chiar dacă, se pare, excelent scrisă şi nu din pricină că „l'aède de Port-au-Prince” a venit să-şi ridice premiul, în Place de l’Odéon, la un restaurant specializat în preparate din peşte (La Méditerranée), într-un tricou negru şi cu încălţat cu bascheţi, poate mai degrabă voi reveni asupra premiului Médicis pentru eseu, adjudecat de «Mémoires d'un fou d'Emma» a lui Alain Ferry. E vorba de flaubertiana Emma Bovary, asupra căreia se aplică „libere variaţiuni” melancolice, ale unui erudit şi blând tată de familie care nu vine prea des pe la Paris… Avem de a face, se spune, cu o recitire a „cărţii amiral a adulterului”. Nu-i aşa că ar merita?

A cincia vedere: Le Prix Renaudot 2009: Frédéric Beigbeder cu Un roman français (Grasset) se prezintă singur: „Povestea unei Emma Bovary a anilor şaptezeci, care a fost reprodus dincolo de divorţul său tăcerea generaţiei anterioare cu privire la nenorocirile celor două războaie. Povestea unui om care a devenit un epicurian pentru a se răzbuna că a fost părăsit de un tată cinic, ceea ce i-a rupt inima. Povestea unui frate mai mare, care a făcut totul pentru a nu seamănă cu părinţii şi unui frate mai mic ce-a făcut totul pentru a nu arata ca fratele cel mare. Povestea unui băiat melancolic pentru că a crescut într-o ţară sinucisă, invocată de părinţi deprimaţi de eşecul căsătoriei lor. Povestea unei ţări care a reuşit să piardă două războaie pretinzând că le-câştigat şi apoi a pierdut un imperiu colonial, acţionând ca şi cum asta nu i-ar atinge cu nimic importanţa. Povestea unui nou umanism sau cum catolici monarhişti au devenit capitalişti globalizaţi. Aceasta este viata pe care am trăit-o: un roman francez." Iată criza identitară la ea acasă! Cartea a fost şi cenzurată – s-au eliminat patru pagini la cererea procurorului Jean-Claude Marin, cu care „Mônsieur Beigbeder” părea că avea ceva de împărţit (îi repetase numele de 23 de ori!) după o întâlnire foarte legală… (blogerii comentau: „Ces bobos arrogants qui se croient et se veulent au dessus des lois deviennent de plus en plus insupportables!!!”) Aş mai aminti că, prin 2002, a fost consilierul candidatului comunist Robert Hue la alegerile prezidenţiale. Cum zic francezii - à la guerre comme à la guerre… Altfel, rămâne acelaşi bobos (bohème-bon chic) „je m’enfoutiste”, nombrilist, hedonist şi provocator, care, cu ocazia primirii premiului, mulţumeşte în primul rând poliţistului care l-a arestat cândva pentru consum de cocaină… „Societatea prea vrea să ne ştie fiinţe perfecte. Şi totuşi, noi suntem atât de slabi.”

Vedere de încheiere: Alegerile de la ASB au confirmat continuitatea. Noul preşedinte este vechiul preşedinte. Cine altcineva să se-nhame, lucid şi voios, la greu? Succes, stimate domnule Horia Gârbea!

În urmă cu doar câteva ore, s-a anunţat crearea unui nou premiu literar ce va fi decernat în 19 ianuarie 2010, la Brasserie Montparnasse 1900. Se numeşte Premiul impertinenţilor şi are un juriu pe măsură. Mai multe amănunte la AICI. Va trebui să revin asupra subiectului, pentru că juriul prezintă ceva interes... Bruno de Cesole fiind câştigătorul premiului Les Deux Magots la începutul anului... pentru «L'Heure de la fermeture dans les jardins d'Occident», o carte inspirată şi din viaţa şi ideile lui Emil Cioran... Asta ca un exemplu... Alt exemplu fiind cel al lui Jean Clair, câştigătorul, în 2008, al premiului "Cărţii incorecte", cu «Malaise dans les musées», despre care am scris mai demult.