Din teritoriu
Friday, 4. September 2009, 17:58:21
1. Lotofagii
Sau „de la mână pân’ la gură”, mai pe româneşte!
În fiecare zi constat că nu mă mai aflu acolo unde credeam că mă aflu: în ŢARA MEA în care m-am născut, am crescut, am visat, am iubit, n-am urât etc. Constat că încă mai subzist pe un teritoriu vag definit chiar şi pe hărţi universale socotite importante. Dependent de lumea virtuală şi vie [vioaie] a internetului, am căutat acest teritoriu, România, pe http://www.bing.com/maps , şi pe http://maps.google.com/ , cele mai accesate din lume surse de informaţii turistice, rutiere şi am găsit aici numai drumuri europene, între care drumul E60, ce trece prin localitatea Breaza Cîmpina (sic!), vecină cu Breaza, Telega şi Fricoasa... Densitatea de „căi de rulare” pe acest teritoriu numit, în general, România este net inferioară celei de la sud de Dunărea, nemaivorbind de Middle Europe ori de Occident, Australia, Tasmania şi New Zealand, unde avem posibilitatea de street view, adică vedere „la firul străzii”, ca să zic aşa pe ste şi mii de kilometri. Era să renunţ, când un prieten îmi furnizează adresa http://norc.ro/ - ceva regional (Austria, Czech Republic, Poland, Romania, Russia, Slovakia, Hungary), simpluţ, dar util. Cât de cât.
Dar tot pe un teritoriu oarecare am rămas. Un teritoriu aparent guvernat de un stat aparent organizat în aparenţă. Un teritoriu locuit de o populaţie şi de nişte puteri care o parazitează susţinând că o conduce. Un teritoriu pe care se zice că-l locuieşte de două mii de ani (dar, ca-ntr-un banc, nu ştie unde e gara din Sfântu Gheorghe) şi nu reuşeşte să-l stăpânească, în adevăratul sens al cuvântului.
Adică, sunt eu stăpânul meu? Aş reuşi să fiu, dacă nu mi s-ar opri curentul electric la întâmplare sau la dorinţa furnizorului, dacă gazul ar avea mai multă presiune şi mai puţin aer, dacă apa de la robinet ar fi realmente potabilă, dacă numărul câinilor vagabonzi nu ar tinde să depăşească numărul locuitorilor, sub protecţia asociaţiilor de profil, dacă la spital aş fi tratat şi cu altceva decât cu indiferenţă, dacă tribunalele şi judecătoriile [mi-]ar face dreptate şi nu… justiţia bunului plac al purtătorului de robă, desigur, atunci când nu au uşile încuiate pe dinăuntru, dacă aş avea de ales în ceea ce fals s-a numit land of choice, dacă aşa-numitele minorităţi de toate felurile nu ar fi din ce în ce mai discriminate pozitiv, astfel încât io, membru al majorităţii de câteva generaţii, să mai am numai libertatea de a fi furat, tâlhărit, dezbrăcat, cu accesul interzis în anumite zone, călcat pe trecerea de pietoni, controlat la venituri, la impozite, la somnul din noapte, ascultat la telefon, busculat de badigarzi şi de jandarmi pe trotuar, în parc, pe stadion, oprit în trafic sau invitat să circul de poliţişti inervaţi că exist, muşcat de câini, de şobolani, de purici, de vecini, cu copilul trimis la şcoala gratuită cu manuale re-re-folosite, cu taxa lunară de înmânat aşa-zisului comitet de părinţi, cu sandvişul cu parizer care-i va fi furat de băiatul de cartier ce-l aşteaptă la intrare, cu speranţa că dascălul prost plătit şi prost îmbrăcat va fi şi altfel decât indiferent şi bolnav…
Aş reuşi să fiu stăpânul meu dacă aş reuşi să fiu recunoscut drept cetăţean. Dar nu sunt. Io sunt o povară. Sunt un vot potenţial căruia i se pot face la nesfârşit promisiuni. Care e destinat manipulării de către tabloide şi televiziuni de entertainment sau de talk-show-uri politice. Care se îmbracă de la casele de modă second hand, are un meniu variat compus din varză-cartofi-fasole şi multă-multă pâine, îşi vinde biblioteca în ritmul carte cu carte la un anticariat deschis odată pe săptămână, citeşte ziarele online, că e de zeci de ori mai ieftin – până la urmă, ar putea să nu mai citească, dar, după ce a renunţat la tutun, alcool şi sex [e periculos, se lasă cu urmaşi...], e sigurul viciu care-i mai furnizează iluzia că este viu. Şi că-şi aminteşte. Că mai ştie că s-a născut în secolul/mileniul trecut, într-o societate multilateral dezvoltată, unde toţi oamenii erau egali - desigur, numai în faţa morţii… - şi îşi petreceau nopţile la cozi pentru porţia de hrană şi de veştminte pe cartelă. Că a fost pionier, utecist, membru de partid comunist, sindicalist, practicant de muncă voluntară la Bumbeşti-Livezeni, Poarta Albă, pe ogoarele cu porumb şi cartofi ale patriei nemuritoare… Pare că-şi aminteşte.. sau e numai fantezie?
Atunci de ce ne simţim atât de profund locuitori ai unui teritoriu şi nu cetăţeni al unui Stat? Şi de ce suntem atât de solidari cu ceilalţi locuitori ai acestui teritoriu? Ce am uitat de nimeni nu ne mai tratează decât ca nişte potenţiali alegători, purtători de vot şi nu de opinii? Cine ne-a dat să bem licoare de lotus – ori de păpădie, ca să rămânem în zona obiceiurilor pământului? Nimeni. Am băut-o singuri.
Sau „de la mână pân’ la gură”, mai pe româneşte!
În fiecare zi constat că nu mă mai aflu acolo unde credeam că mă aflu: în ŢARA MEA în care m-am născut, am crescut, am visat, am iubit, n-am urât etc. Constat că încă mai subzist pe un teritoriu vag definit chiar şi pe hărţi universale socotite importante. Dependent de lumea virtuală şi vie [vioaie] a internetului, am căutat acest teritoriu, România, pe http://www.bing.com/maps , şi pe http://maps.google.com/ , cele mai accesate din lume surse de informaţii turistice, rutiere şi am găsit aici numai drumuri europene, între care drumul E60, ce trece prin localitatea Breaza Cîmpina (sic!), vecină cu Breaza, Telega şi Fricoasa... Densitatea de „căi de rulare” pe acest teritoriu numit, în general, România este net inferioară celei de la sud de Dunărea, nemaivorbind de Middle Europe ori de Occident, Australia, Tasmania şi New Zealand, unde avem posibilitatea de street view, adică vedere „la firul străzii”, ca să zic aşa pe ste şi mii de kilometri. Era să renunţ, când un prieten îmi furnizează adresa http://norc.ro/ - ceva regional (Austria, Czech Republic, Poland, Romania, Russia, Slovakia, Hungary), simpluţ, dar util. Cât de cât.
Dar tot pe un teritoriu oarecare am rămas. Un teritoriu aparent guvernat de un stat aparent organizat în aparenţă. Un teritoriu locuit de o populaţie şi de nişte puteri care o parazitează susţinând că o conduce. Un teritoriu pe care se zice că-l locuieşte de două mii de ani (dar, ca-ntr-un banc, nu ştie unde e gara din Sfântu Gheorghe) şi nu reuşeşte să-l stăpânească, în adevăratul sens al cuvântului.Adică, sunt eu stăpânul meu? Aş reuşi să fiu, dacă nu mi s-ar opri curentul electric la întâmplare sau la dorinţa furnizorului, dacă gazul ar avea mai multă presiune şi mai puţin aer, dacă apa de la robinet ar fi realmente potabilă, dacă numărul câinilor vagabonzi nu ar tinde să depăşească numărul locuitorilor, sub protecţia asociaţiilor de profil, dacă la spital aş fi tratat şi cu altceva decât cu indiferenţă, dacă tribunalele şi judecătoriile [mi-]ar face dreptate şi nu… justiţia bunului plac al purtătorului de robă, desigur, atunci când nu au uşile încuiate pe dinăuntru, dacă aş avea de ales în ceea ce fals s-a numit land of choice, dacă aşa-numitele minorităţi de toate felurile nu ar fi din ce în ce mai discriminate pozitiv, astfel încât io, membru al majorităţii de câteva generaţii, să mai am numai libertatea de a fi furat, tâlhărit, dezbrăcat, cu accesul interzis în anumite zone, călcat pe trecerea de pietoni, controlat la venituri, la impozite, la somnul din noapte, ascultat la telefon, busculat de badigarzi şi de jandarmi pe trotuar, în parc, pe stadion, oprit în trafic sau invitat să circul de poliţişti inervaţi că exist, muşcat de câini, de şobolani, de purici, de vecini, cu copilul trimis la şcoala gratuită cu manuale re-re-folosite, cu taxa lunară de înmânat aşa-zisului comitet de părinţi, cu sandvişul cu parizer care-i va fi furat de băiatul de cartier ce-l aşteaptă la intrare, cu speranţa că dascălul prost plătit şi prost îmbrăcat va fi şi altfel decât indiferent şi bolnav…
Aş reuşi să fiu stăpânul meu dacă aş reuşi să fiu recunoscut drept cetăţean. Dar nu sunt. Io sunt o povară. Sunt un vot potenţial căruia i se pot face la nesfârşit promisiuni. Care e destinat manipulării de către tabloide şi televiziuni de entertainment sau de talk-show-uri politice. Care se îmbracă de la casele de modă second hand, are un meniu variat compus din varză-cartofi-fasole şi multă-multă pâine, îşi vinde biblioteca în ritmul carte cu carte la un anticariat deschis odată pe săptămână, citeşte ziarele online, că e de zeci de ori mai ieftin – până la urmă, ar putea să nu mai citească, dar, după ce a renunţat la tutun, alcool şi sex [e periculos, se lasă cu urmaşi...], e sigurul viciu care-i mai furnizează iluzia că este viu. Şi că-şi aminteşte. Că mai ştie că s-a născut în secolul/mileniul trecut, într-o societate multilateral dezvoltată, unde toţi oamenii erau egali - desigur, numai în faţa morţii… - şi îşi petreceau nopţile la cozi pentru porţia de hrană şi de veştminte pe cartelă. Că a fost pionier, utecist, membru de partid comunist, sindicalist, practicant de muncă voluntară la Bumbeşti-Livezeni, Poarta Albă, pe ogoarele cu porumb şi cartofi ale patriei nemuritoare… Pare că-şi aminteşte.. sau e numai fantezie?
Atunci de ce ne simţim atât de profund locuitori ai unui teritoriu şi nu cetăţeni al unui Stat? Şi de ce suntem atât de solidari cu ceilalţi locuitori ai acestui teritoriu? Ce am uitat de nimeni nu ne mai tratează decât ca nişte potenţiali alegători, purtători de vot şi nu de opinii? Cine ne-a dat să bem licoare de lotus – ori de păpădie, ca să rămânem în zona obiceiurilor pământului? Nimeni. Am băut-o singuri.
WIDGETIZE