My Opera
Ceva nou în religii
Creștinismul a devenit religie de stat a imperiului de stat a imperiului roman. Și ca atare a trecut printr-un proces de selectare și filtrare. Așa că, au existat mai multe forme legitime de creștinism. Dintre care a rămas una singură. Cea romano-catolică sau cea ortodoxă. În răsărit. După aceea a apărut reformațiunea. Dar reformațiunea a apărut din biserica catolică. Iudeo creștinismul de exemplu, este cea mai veche formă de creștinism care însă a dispărut din istorie. Sau poate a fost asimilată de islam. Ca atare învățătura Lui Isus a devenit bază pentru autoritate și ierarhie religioasă, pentru ritual, pentru speculație metafizică, pentru tradiție. Pentru administrarea harului prin sacramente și mă rog pentru bani sau simplă închinare la preot sau la o ierarhie bisericească, și în sfârșit biserica a devenit un loc de negustorie cu supranaturalul. Simonism. Simon magul. Însă dacă citești evangheliile observi că învățătura lui Isus este foarte antitradițională, foarte antiierarhică, este antiritualistă. Este o deosebire între învățătura Lui Isus despre păcat și har, și învățătura de mai târziu a creștinismului. Care este greu de sesizat din cauză că noi le asimilăm pe cele două. Într-un singur sistem. Și anume Isus de fapt îi învață că Dumnezeu Tatăl este dispus să nu țină cont de păcat. Și că îi primește pe toți oamenii așa cum sunt. Cu iubire. Pilda fiului risipitor de exemplu. Este foarte clară în privința aceasta. Firește că teologia de mai târziu a pus accent pe jertfa Lui Isus. Ca condiție a harului, pe sacramente, pe penitență și așa mai departe. Dar învățătura Lui Isus, implică ideea unui acces direct a omului la Dumnezeu. De asemenea Isus de fapt nu-i învață pe oameni să facă eforturi foarte mari. Eforturi petiționare ca să spunem așa. Nu-i învață pe oameni să facă ritualuri, rugăciuni lungi, pelerinaje, să dea daruri la templu, să se supună ierarhiei preoțești, nu face tot felul de speculații metafizice. Apelul, la supranatural: Isus apelează mult la supranatural. Și ucenicii Săi apelează la supranatural. În contextul iudaismului era o lume în care supranaturalul era singura soluție la boală, cauza bolii era supranaturalul, soluția la boală era supranaturală, ploaia venea pe cale supranaturală, seceta venea pe cale supranaturală, dac-o femeie nu năștea era supranatural, dacă năștea un copil handicapat era supranatural, și așa mai departe. Și orice soluție era supranaturală. Isus s-a înscris în acest context al Iudaismului. Pentru că așa era. Însă probabil că dacă Isus ar fi venit s-ar fi întrupat în timpul nostru, ne-ar fi învățat să gândim științific de la cauză la efect. Ceea ce caracterizează creștinismul la ora actuală și în special creștinismul evanghelic american, dar toate ramurile creștinismului, inclusiv cel harismatic este o căutare a mântuirii în afară. Isus azi este un fel de divinitate națională care-i ajută pe fotbaliști, pe politicieni, și pe soldați și așa mai departe dar acest Isus pe de altă parte este foarte sentimentelizat. Și a devenit o mantră. Care nu spune nimica. Creștinul american când merge la biserică, nu reflectează. Ci intră într-o stare de extaz. Se concentrează în afara lui. Și tocmai aicea este locul în care ar putea să învețe ceva de la budism. Anume ca religia să devină un exercițiu de reflexie. De intrare în interior. De deschidere a ochilor. De luciditate. De detașare de lucruri.
Lucrurile care sunt esențiale pentru fericire, de ce depinde fericirea: nu de banii pe care-i avem , de casa pe care o avem ci trebuie să ne detașăm de aceste lucruri ne învață atât Isus cât și Buda. Împărăția Lui Dumnezeu pe care Isus îi îndeamnă pe ucenici s-o caute, este o împărăție în lăuntru nostru. Este o stare de pace perfectă. Cu semenii, cu Dumnezeu, cu natura, cu tine însuți. Motivul pentru care mulți tineri se întorc spre budism, sau spre meditație zen, și în general intelectualitatea privește la biserica creștină ca la ceva primitiv și se întoarce spre orientul îndepărtat, este pentru că, găsesc în aceste forme de terapie religioasă un instrument de detașare de existență care deja este părea stresantă, prea aglumerată și prea supusă vanității, și de găsire a eului lor autentic. Pe de altă parte există în creștinism o supralicitare a problemei păcatului și vinovăției. Este vinovăție neurotică. Omul este obsedat de tot felul de detalii mărunte ale vieții. Asta-i păcat asta nu este păcat, asta-i păcat asta nu este păcat. Deasupra lui este o persoană încruntată, Dumnezeu plus îngerii care supraveghează, care fiecare pas fiecare pas îl monitorizează, și fiecare greșeală este strict monitorizată, așa că omul trăiește într-o continuă teroare. Care de fapt este moștenită de la iudei. Ideea că trebuie te detașezi chiar de propriile tale fapte de propriile tale acțiuni, să înțelegi de ce ești ceea ce ești, să-ți înțelegi slăbiciunile, să le controlezi, să te disciplinezi, dar să nu ai obsesia unei divinități permanent înfuriate, și permanent supărate pe tine apare ca o elibeare pentru cei care apelează la budism. În creștinism lucru cel mai nepopular este învățătura originală a Lui Isus. Care este împărăția Lui Dumnezeu este înlăuntru vostru. Acea existență perfect împăcată. Cu sine, cu ceilalți, cu Dumnezeu, cu universul, cu viața, cu moartea. Care este harul. Această învățătură a Lui Isus a fost complet asfixiată. Așa întrucât Buda a avut paralele cu Isus, este firesc că mulți creștini se întorc la Buda, ca să găsească ceea ce Isus le-a dat, dar biserica a pierdut. Pe de altă parte creștinismul devine obositor prin autoritatea care te strivește ierarhia care te strivaște, prin ritual, prin speculații metafizice – unii fac speculații cu privire la Orion, la potop, la uriașii de dinainte de potop, îngeri care s-au culcat cu femei, și alte basme evreiești din perioada elenistă. Se recomandă creștinismului o abstinență de la supranatural. De la har sentimental și ieftin. Sau scump. Depinde în ce model privești. De la ierarhie. Este vorba de o întoarcere la esență și la rădăcini. Uneori discutând cu tineri, cu intelectuali mai ales, care spun mi se pare Buda mai interesant. Nu ei sunt cei care au trădat biserica, biserica este cea care și-a trădat mandatul. Și din acest motiv este normal ca cineva, în existența modernă, să caute o soluție rațională. Buda este cel care la timpul lui, în secolul 6 în India, a oferit o religie rațională, pragmatică, empirică, fără supranatural, fără ierarhie, fără tradiție. Fără să copiem budismul. Care mi se pare o colecție de clișee plate pentru mine ca omul secolului 21. Ideea de a regândi religia ca ceva practic. Ca ceva lipsit de speculație metafizică. Ca ceva lipsit de ierarhie, de tradiție și mai ales fără interese supranaturale. Interesată mai ales de relația de la cauză la efect, ca o disciplină de însănătoșire spirituală a omului este lucrul de care avem nevoie. În evanghelie scrie că mântuirea nu constă în a perpetua la infinit o existență goală, și alienată. Ci este mai degrabă mai important să fi mântuit într-o existență limitată care se termină cu moarte, decât să ai la infinit o existență nemântuită. Mântuirea înseamnă unirea sufletului cu Dumnezeu. Înțeleg prin Dumnezeu nu imaginea de tătic sentimental, sau de păpușar care trage sfori în univers. Ci un Dumnezeu pe care îl găsești, dacă-L cauți din toată inima. Dar altfel Dumnezeu la care te închini, este un mit între alte mituri. Aceasta este o cale grea pe care trebuie să mergem, dar este singura cale pe care putem ajunge la destinație. Edmond Constantinescu, emisiunea Tentația budismului de la adresa http://www.oxigen2.net
Profetismul - esențial în găsirea adevăratului Dumnezeu. (A religiei cele mai revelante.) Prezentarea începe de la descrierea tuturor religiilor.
Există trei familii de bază a religiilor care au impact global pe planeta pământ, trei curente de gândire: familia orientului mijlociu, familia religiilor avramice, care includ creștinismul, iudaismul și islamul, toate indicând către Avram ca fiind părintele religiei lor. Apoi sunt religiile subcontinentului Indian, în principal budismul și hinduismul, și religiile subcontinentului asiatic sau chinez, în special daoismul și confucianismul, ultima fiind o școală morală nu o religie. Care dintre aceste trei feluiri de a înțelege dinamica dintre experiența umană și experiența divină ar putea să apară ca fiind o variantă autentică de experiență religioasă, care oferă o explicație validă a condiției umane? Problematica religiilor subcontinentului indian este că există acest lanț al reîncarnărilor karma din care omul trebuie să se extragă, pentru chinezi problematica este a unui om care este în dizarmonie cu principiul fundamental al universului dao, răspunsurile separă religiile din cadrul unei familii în două sau trei, detaliile dau naștere la sute de secte. Când te adresezi fenomenului de natură indiană, acest act de eliberare din lanțul reîncarnărilor, din lanțul karmei se produce printr-un element de asceză sau devoțiune către unul dintre zeii principali - depinde cum îi iei, în hinduism sau printr-un fenomen de asceză personală în budism. Dar și în budism și în hinduism aceasta se face printr-un fenomen de devoțiune religioasă personală, individuală. Pentru religiile chineze reântoarcerea în armonie cu dao, cu principiul fundamental al universului, se manifestă în cele din urmă într-o reordonare morală a vieții. De unde știm de fapt natura explicației în cele 3 familii? Din 7 seturi de cărți revelate ale fiecărei religii, 6 nenumărând confucianismul. Vechiul Testament este încorporat în coranul musulman în mare majortitate a lui, Vechiul Testament este încorporat în Noul Testament, astfel reducem numărul lor. Sunt oameni în toate cele 5 religii care afirmă că lectura acelor cărți le-a transformat viața. Toate au un impact asupra vieții lor. Aceste simțăminte pe care le are cineva despre faptul că una din aceste cărți este inspirată este zonală și creștinii sunt toți separați zonal de hinduiști pentru că coloratura emoțională a omului, este de cele mai multe ori oferită de zona geografică, etnografică în care ai crescut. Emoțiile-ți sunt guvernate de anumite aspecte arhetipale, mitologice, care țin de felu în care te-ai născut. Cei mai mulți creștini sunt creștini pentru că aparțin unei zone infiltrate emoțional de acele mituri, credințe religioase creștine și așa mai departe, e valabil la toate celelalte zone geografice. Noi suntem condiționați emoțional de cadru în care ne-am născut. Pentru cineva care s-a născut în România îi va fi mult mai ușor să accepte adevărul scripturi biblice, relativ cu adevărurile scripturii lui Lao Te Țân de exemplu. Simplu pentru că emoțional ai fost structurat în acea direcție de mediu în care ai crescut. Dacă consideri că experiența religioasă este primordial emoțională, atuncea într-adevăr este foarte greu să-i substitui unui om experiența emoțională pe care-a avuto-n copilărie, de a fi atașați de religia budistă, și într-o bună zi să-i schimbi emoțional atașamentul către creștinism. Alfel este însă consideri că calea principală pentru a promova o idee religioasă este de fapt raționalul. Mai repede din creștinism unde lucrurile sunt destul de raționale un om care are tendința să meargă pe latura emoțională este prins de hinduism sau de alte religii care efectiv au destul de mult de-a face cu această latură emoțională. În budism nu există Dumnezeu. Buda a fost înălțat la un rang de Dumnezeu 300 de ani de la moartea lui. Inițial Buda a fost foarte clar: nu există nimeni în ceruri la care să te poți ruga. Totu depinde de felul în care tu ești consecvent cu devoțiunea ta personală. Ceea ce ține universul la un loc este legea karmei. În hinduism există 300 de milioane de zei. Cele trei sunt suficient de diferite ca să se excludă mutual. La cine te rogi, sau nu te rogi de loc sau la câți te rogi? E greu să le reconciliezi pe toate cele 5. Ele îți oferă o problematică diferită, și un răspuns diferit. Dacă vrei să mergi pe toate cele 3 căi, deja devine schizofrenie la un moment dat. Ce separă cele 5 cărți, care este elementul supranatural? În cele din urmă, un argument obiectiv nu subiectiv - așa simt eu că inima mea este foarte încălzită când citești scripturile hinduse, un argument obiectiv apare să fie, prezența aspectului profetic. Cu alte cuvinte ce-ai vrea tu să găsești în cele 5 cărți? Care să țină de un domeniu nonuman, ceva pe care omul nu-l poate controla? Ori există o fascinație cu umanitatea a viitorului. Viitorul este complet închis demersului uman de căutare. Timpul devine un obstacol extraordinar pentru umanitate. În ce privește a privi în viitor. Dacă din cele 5 cărți am găsi cărți din care viitorul ne-a fost oferit la un momentdat în care viitorul umanității Te-ai putea gândi la o altă calitate care să fie
Doar având în vedere acestea, biserica este mediul ideal pentru creștere. Biblia spune: nu părăsiți biserica. Nu degeaba spune, nu este nimic prin care putem trece peste aceasta. Prin nepracticarea darurilor spirituale -aceasta se face în biserică- ne punem în pericol mântuirea.
De la http://oamenisiperspective.com/video/194-scriptura-in-competitie-invitat-cezar-luchian/
Vezi http://my.opera.com/Mysteries-deepmysteries/albums/showpic.dml?album=2357301&picture=32120531
Miracole moderne, oracole moderne.
Pentru o introducere directă în profetismul zilelor noastre cu o directă referire la un caz, și este singurul la care apare ceva ieșit din comun vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Ellen_White Aici avem o prezentare critică a acestei persoane, la care se pot adăuga și altele, ca cea următoare, după care se poate observa că, relativ ușor, se poate răspunde tuturor criticilor, ceea ce vom face după prezentarea mai multor materiale critce:
Profeții Noului Testament au măsura lor limitată de experiență creștină, și un profet nu este deasupra celor care au alte daruri și au alte slujbe. Cu alte cuvinte în Noul Testament un profet nu este ca în Vechiul Testament. În Vechiul Testament trupul este al lui Israel și profetul este oarecum dinafară vorbind în numele Lui Dumnezeu trupului. În Noul Testament un profet este o parte din biserică, îndeplinind o slujbă în biserică. Autoritatea supremă în biserică este învățătura apostolilor. Nu este învățătura profetului. Și de ce spunem acest lucru? Una din marile greșeli pe care le-au făcut Adventișii în secolul 20 a fost să facă dintr-un profet din secolul 19 măsura tuturor lucrurilor. Și astfel ajungem la probleme cum că unii își închipuie că vulcanii sunt determinați de cărbuni care ard sub pământ, și așa mai departe. Aicea trebuie să revină la Biblie, și în timp ce prețuim un profet, trebuie să-l prețuim în măsura, adică în limitele puse de Dumnezeu acelui profet care are, ca orice om, are măsura lui de credință, adică are limitele lui personale. Nici unul dintre profeți n-a fost fără limite și fără defecte, și nici un profet n-a fost infailibil și n-a fost fără greșeli. Niciodată în Biblie nu s-a găsit ca să ia fiecare cuvânt, fiecare scrisoarea a unui profet să facă doctrină pe ea. Asta este o aberație. http://youtu.be/2Me2-Qnqj6o
http://iup.ro/s/2689 :
Cât de corect este d.p. d. v. exegetic să luăm descrierea lui Lucifer din Ezechiel și Isaia două cărți profetice (de altfel ni se spune că cele două pasaje la care se referă și Isaia și Ezechiel se referă la doi împărați): deci dacă luăm principiu gramatical istoric este incorect. Indiscutabil. Dar aș vrea să spun că dacă aplicăm principiul gramatical istoric, și profețiile despre Domnul Christos sunt incorecte, și orice doctrină creștină este incorectă. Problema este între secolul 1 și 3 după Christos a existat un proces în biserica creștină despre care nu spune în Marea Luptă și din cauza aceasta noi nu vrem să știm despre el. În ce sens? A fost o perioadă în care vechi creștini au vrut să renunțe cu totul la Vechiul Testament. Pe motivul că V.T. susține un Dumnezeu care contrazice ce ne-a descoperit Domnul Christos. Și creștinii au dezvoltat pe baza apostolului Pavel o exegeză alegorică a V.T. Pavel face o alegorie când o consideră pe Agar reprezentanta Israelului, nu și pe Isac reprezentantul celor născuți din nou. Și creștinii au dezvoltat o interpretare alegorică, ce vreau să spun - toate doctrinele bisericii, doctrinele de bază ale creștinismului au la bază o alegorizare a V.T. În acest context, este legitim, pentru că fără alegorizarea V.T. nu ar exista creștinism. Și alegorizarea aceasta implică că noi interpretăm Isaia și Ezechiel, prin prisma Apocalipsului și nu invers. Logic ar fi altfel. Un evreu ne-ar spune, că este incorect că Apocalipsul trebuie interpretat prin V.T. Dar de fapt noi facem invers, noi considerăm că revelația supremă este Apocalipsa și revelația supremă Matei 24 sau Evanghelia după Ioan, iar V.T. este doar o anticipare a revelației în Isus, noi avem dreptul LEGITIM să luăm Apocalipsa, și să interpretăm prin Apocalipsa Isaia și Ezechel. Deci vreau să spun că interpretarea este legitimă d.p.d.v. creștin. Numai că în protestantism noi nu suntem familiari cu interpretarea alegorică fiindcă au dezvoltat-o catolicii, și-am lăsat-o pe seama catolicilor, dar fără o interpretare alegorică nu putem să susținem creștinismul. Alegorizarea Vechiului testament este un principiu pe care l-a introdus apostolul Pavel. 2 Cor 3,18 : Sensul alegoric este înțeles ÎN Christos. Deci noi avem o năframă cănd citim Vechiul Testament. Această năframă este dată deoparte în Christos.
Scrierile lui Ellen White ne fac mai imaginea clară cu privire la conflictul din cer, cu privire la Lucifer? Nu știu dacă ne fac o imagine mai clară. Este mai clară dacă o înțelegem pe Ellen White. Ellen White ne dă o narațiune. Când prezinți un concept într-o narațiune, trebuie înțeles că narațiunea nu este o prezentare 100% a conceptului. Ci este o explicare a conceptului în limitele contemporanilor. Narațiunea sorei White este o narațiune ca și narațiunea lui Milton. Care prezintă un adevăr ca o narațiune, fiindcă noi nu avem acces la ce a fost în cer. Și avem nevoie de narațiuni care să ni le spunem unii altora. Interesant un lucru despre narețuinea lui Milton - era prieten cu Galilei, dar a pus narațiunea Paradisul pierdut în contextul unui univers ptolemeic. Deci el credea că pământul se-nvârte în jurul soarelui. A crezut în teoria lui Galilei, dar poemul l-a pus în contextul unui univers ptolemeic. Pentru că venea mai bine estetic. Deci el și-a dat seama că practic narațiunea lui este oarecum o mitologie. Ellen White a preluat FOARTE multe imagini de la Milton. Bine-înțeles că limbajul era a secolului 17 vorbind de Milton, și a secolului 19 când a scris Ellen White. Noi am putea pune narațiunea în termeni moderni fără probleme. Adică nu chiar fără probleme, dar ar fi legitim să punem istoria în termeni moderni. Ceea ce a preluat FOARTE mult de la John Milton avem în Patriarhi și Profeți și mai ales în scrierile ei din perioada timpurie, în principiu este aceeași teologie numai că Ellen White o pune în cuvinte mai simple, și cu caracter mai sigur, mai autoritar, mai pozitiv. John Milton în Paradisul regăsit, (el are două capodopere care pot fi recomandate și astăzi, chiar dacă sunnt într-o engleză veche răsplătește dacă sunt citite), atunci când Gabriel îl conduce pe Adam afară pe porțile pearadisului, îi spune lui Adam dacă vei exercita înfrânarea și controlul și virtuțile și idealurile înalte, vei avea un paradis în tine. În Paradisul regăsit sunt mai multe discuții pe care diavolul le are cu Isus în pustie. Și discută despre Iov, discută despre istoria omenirii, despre eșecurile naturii umane. Și ideea este că până la urmă orice om dovedește pretenția lui Lucifer, că oamenii nu sunt vrednici de moștenirea acestui pământ și a vieții veșnice. Ori ideea lui Milton în Paradisul Regăsit este că Isus în pustie, câștigă acolo unde a pierdut primul Adam. Și recâștigă paradisul, în El însuși. Atunci când dovedește o exercitare a unui autocontrol, și a unei principialități și a unei vieți bazate pe principii cu adevărat înalte. În fața celor 3 ispite din pustie: ispita cărnii, ispita dorinței de putere, de lăcomie și de încumetare religioasă. Isus în aceasta a câștigat paradisul. Adică a dovedit că omul,E compatibil cu legea Lui Dumnezeu, a dovedit că omul este compatibil cu viața veșnică. Și ca urmare a luat înapoi moștenirea pierdută de Adam.
Ellen White față de concepțiile protestanților americani conservatori, e foarte largă. Ea spune că există alte lumi, a existat viață în univers înaintea planetei pământ, în general dacă iei Moodi de exemplu spune-i pământul și cerul. Și universul este doar decor. Eu cred că Ellen White deja ne-a dat un precedent în sensul că ea realmente a regândit toată această istorie a salvării în termenii unei cosmologii științifice la timpul ei. De ce să nu facem și noi la fel? Adventiștii însă pentru că Ellen White a făcut aceast lucru, ei rămân la cosmologia secolului 19, și la vulcanii care s-au făcut din cărbune. Este ca și cum ai lua din reforma sanitară ce spune sora White și ai refuza să accepți că există viruși sau există glande cu secreție internă sau neurotransmițători, fiindcă sora White n-a vorbit despre ele. Sora White ne-a pus o bază, pe care putem să mergem mai departe.
John Milton în poemul Paradisul Pierdut nu credea că el descrie exact ce s-a întâmplat în Eden. Dar limbajul său poetic a fost atât de puternic, încât pentru mulți creștini a devenit realitate. Și deja ne imaginăm un scenariu în Eden, Eva plecând de lăngă Adam, de exemplu, ceea ce nu scrie în Biblie, Adam din dragoste față de Eva a acceptat să o urmeze în lumea aceasta, e plauzibil dar ceea ce vreau să spun este imaginația lui John Milton, un poet din secolul 17, și Milton nu susținea că prezintă realități. Și Milton mai degrabă a vrut să creeze un poem epic al căderii, și al recăștigării paradisului, pe modelul Iliadei, Odiseii sau poemelor epice din antichitatea clasică. http://youtu.be/32enb4KxbfA Aceste idei au fost preluate în Patriarhi și profeți. Edmond Constantinescu relatează: când a venit fratele Olsoa mi-a arătat Calea către Christos sublineată şi mi-a arătat sublineat cât a fost împromutat de sora White. Mai mult de jumătate." Între Geneza 1 şi 2 există o necorcondanţă. Între Geneza 1 şi 2 există o necorcondanţă. În Geneza 2 este reluată geneza cerului şi a pământului în care creaţia este prezentată în altă ordine. Întâi apare omul, după aceea plantele, dup-aceea animalele. Cei mai mulţi teologi sunt de părere că în Geneza sunt cel puţin două, de fapt 3 izvoare unite. Dar cel puţin două sunt foarte evidente. Şi anume dacă luăm de exemplu Geneza 1, numele Lui Dumnezeu este Elohim. Dacă mergem la Geneza 2, numele Lui Dumnezeu este Yahve Elohim. Dacă mergem la potop, există - Yahve a văzut că răutatea... deci Yahve. Fii Lui Dumnezeu s-au împerechiat cu fetele oamenilor, s-au născut nefilim, Yahve a fost supărat pentru aceasta, şi a hotărât să şteargă viaţa de pe pământ; Yahve îi spune lui Noe: ia câte două perechi din fiecare animal în barcă, apoi se termină textul, şi-ncepe iar: Dumnezeu a văzut că răutatea fiilor oamenilor este mare - Elohim, şi Elohim i-a spus ia câte 7 animale şi du-le, există două istorii ale potopului, una în care Yahve este mâniat, şi mai ales de fapt din cauză că fii Lui Dumnezeu s-au împreunat cu fetele oamenilor, şi s-au născut nefilim, şi acesta-i unul din motivele principale ale Lui Yahve, şi dup-aceea este şi Dumnezeu care îi spune lui Noe că a găsit vină înaintea Lui, dar cele două diferă ca nume de animale. Există apoi iarăşi două istorii paralele în Geneza. În care Abimeleh are aceeaşi problemă şi cu Avraam, şi cu Isac. Coincidenţa este puţin stranie. Se spune că era un titlu pentru Faraon, pentru egipteni, dar se spune: Abimeleh, care însemnează faraon este rege, regele filistenilor. Deci titlul este adăugat după aceea. Însă cert este şi Avraam şi Isac au aceeaşi problemă, şi într-un caz este Elohim, şi-ntraltul este Yahve iarăşi. Putem continua. Dar care este ideea? Probabil că editorii Bibliei în Babilon, când au editat Biblia, au luat aceste izvoare separate, şi le-au unit într-un singur loc. Acelaşi proces, este foarte clar în scrierile evangheliilor, şi nu-i nici o problemă dacă acelaşi proces a avut loc şi în istoria Genezei. Nu văd aici o piatră de poticnire că Geneza vine din mai multe izvoare. Este clar că ei au folosit mai multe izvoare istorice, şi probabil şi izvoare extrabiblice, colecţii de la alte popoare, încercând să umple golurile de cunoaştere, pentru că nu aveau o istorie scrisă, cum avem noi astăzi, erau destule incertitudini.
http://intercer.net/intercer_player.php?id=20865&lang=ro
[Pentru o comparațíe între viziunile adevărate și cele ale harismaticilor:]
Rugăcinea este probabil argumentul principal al creștinilor de factură emoțională. Ei se roagă, ei aud voci, ei simt lucruri, acele lucruri validează perfect experiența lor religioasă. Dacă rugăciunea este conversație cu Dumnezeu, și dacă te întorci la cartea lui Iov, vei descoperi că vreme de 40 de capitole, Iov a tot vorbit cu Dumnezeu și n-a simțit nimica. Dacă accepți răspuns imediat de factură emoțională, la fiecare rugăciune pe care o faci, nu sunt convins că aceasta este o paradigmă Biblică de a te raporta la Dumnezeu. Sunt convins că Dumnezeu a vorbit anumitor oameni, de-a lungul istoriei, Biblia nu ne spune că atunci când El vorbea lui Daniel, mai vorbea și la încă la încă 150 alți evrei în Babilon. Să iei dimensiunea profetică, felui în care Dumnezeu s-a raportat în rugăciune la anumiți oameni, s-o la nivelul tuturor credincioșilor nu văd aceasta ca fiind o variantă biblică. Greșala harismatică în opinia mea personală este aceasta. Iau o experiență de unicat a anumitor persoane alese pentru un anumit scop și-l transferă ca fiind normativ pentru orice creștin din orice eră; este aproape periculos să faci din rugăciune un fel de a-ți manipula propriile tale emoții. Pentru că la urma urmei noi simțim, și auzim, lucrurile pe care ne place să le simțim și ne place să le auzim. Exceptând faptul că ai o experiență vizionară autentică, și dacă o ai, așteaptă-te la ceva probleme. Pentru că Biblia ne spune: oamenii care au avut experiențe vizionare autentice, au trecut prin încercări deosebite. Dacă le iei de la Moise, până la Iona, și așa mai departe, anumite experiențe de natură profetică, nu în mod neapărat oamenii au auzit ce vreau să audă, și au simțit ce au vrut să simtă. Dimpotrivă: au fost călăuziți în direcții complet diferite de ceea ce emoțiile lor i-ar fi predispus să facă. Ori ceea ce eu găsesc fascinant între harismatici, ei întotdeauna aud, și simt exact lucrurile pe care au vrut să le audă și să le simtă. Adică există această călăuzire perfectă între ei și Dumnezeu. Spiritul revine acolo în fiecare duminică spiritu-i acolo și spiritu face exact ceea ce ei. E manipulativ felul în care acest lucru ei se manifestă în treaba lor. Nu neg rugăciunea unealtă, ca instrment, ca armă de luptă a creștinului. Dar în momentul în care ea devine experiment de natură emoțională, deja ceva sa-ntâmplat acolo. Nu o găsesc a fi varianta biblică a acesteia.
http://oamenisiperspective.com/video/194-scriptura-in-competitie-invitat-cezar-luchian/
Compar religia adventistă cu o cocioabă. Există cocioabe bune de porci. Dar aceasta esta o cocioabă veche. Nici măcar porc nu mai este. Dar există miracole. Ellen White este profet. În această biserică adevărată. Dacă există biserică adevărată. Oriunde este Isus, este biserică adevărată. Părere personală: nu-i va părea nimănui rău că face parte din biserica adventistă. [Din teologia existentă în biserică: Să recunoaştem că Ellen White nu a vizitat Orionul şi nu a fost martoră la săptămâna creaţiunii. Orice sectă este o reformaţiune eşuată. Suntem doar una dintre ele. Este un adevăr pe care stalinismul de ziua a şaptea ni-l interzice, spunând că ieşirea din matrix va duce la “pierderea identităţii”
Există motive solide să credem ca o astfel de acceptare a realităţii nu va însemna sfârşitul misiunii advente.
Mai întâi, pentru ca în urma sinuciderii postmoderne a raţiunii, teologia se găseşte din nou în postura în care s-a găsit după demisia lumii clasice. Augustin şi Aquinas au fost refugiul raţiunii în evul mediu. Am intrat într-un nou ev mediu şi teologia este singura activitate filosofică care poate face faţă la hiper-relativismul şi ultra-multiculturalismul postmodern.
În al doilea rând, pentru ca suntem prin tradiţie radicali, adică avem o tendinţă să mergem la rădăcină, şi aceasta este o calitate de care lumea fără substanţă în care trăim are nevoie vitală.
În al treilea rând, pentru că încă mai credem, deşi am pierdut naivitatea infantilă.
Cei care nu cred, adventiştii postmoderni, susţin această naivitate infantilă tocmai din cauză că nu cred în nimic. Cei care cred în ceva, au început sa părăsească biserica. Fundamentaliştii sunt la mijloc, conditionaţi de un IQ scăzut sau de o psihologie deformată.
Este timpul ca cei care încă cred, atei sau teişti, să se întoarcă şi să ia biserica înapoi de la necredincioşi şi fundamentalişti. Da, aţi citit bine, ateul-care-crede-în-ceva ne va fi mai necesar în timpul care vine decât teo-sofistul postmodern sau fundamentalistul rigid.]
Creștinismul a devenit religie de stat a imperiului de stat a imperiului roman. Și ca atare a trecut printr-un proces de selectare și filtrare. Așa că, au existat mai multe forme legitime de creștinism. Dintre care a rămas una singură. Cea romano-catolică sau cea ortodoxă. În răsărit. După aceea a apărut reformațiunea. Dar reformațiunea a apărut din biserica catolică. Iudeo creștinismul de exemplu, este cea mai veche formă de creștinism care însă a dispărut din istorie. Sau poate a fost asimilată de islam. Ca atare învățătura Lui Isus a devenit bază pentru autoritate și ierarhie religioasă, pentru ritual, pentru speculație metafizică, pentru tradiție. Pentru administrarea harului prin sacramente și mă rog pentru bani sau simplă închinare la preot sau la o ierarhie bisericească, și în sfârșit biserica a devenit un loc de negustorie cu supranaturalul. Simonism. Simon magul. Însă dacă citești evangheliile observi că învățătura lui Isus este foarte antitradițională, foarte antiierarhică, este antiritualistă. Este o deosebire între învățătura Lui Isus despre păcat și har, și învățătura de mai târziu a creștinismului. Care este greu de sesizat din cauză că noi le asimilăm pe cele două. Într-un singur sistem. Și anume Isus de fapt îi învață că Dumnezeu Tatăl este dispus să nu țină cont de păcat. Și că îi primește pe toți oamenii așa cum sunt. Cu iubire. Pilda fiului risipitor de exemplu. Este foarte clară în privința aceasta. Firește că teologia de mai târziu a pus accent pe jertfa Lui Isus. Ca condiție a harului, pe sacramente, pe penitență și așa mai departe. Dar învățătura Lui Isus, implică ideea unui acces direct a omului la Dumnezeu. De asemenea Isus de fapt nu-i învață pe oameni să facă eforturi foarte mari. Eforturi petiționare ca să spunem așa. Nu-i învață pe oameni să facă ritualuri, rugăciuni lungi, pelerinaje, să dea daruri la templu, să se supună ierarhiei preoțești, nu face tot felul de speculații metafizice. Apelul, la supranatural: Isus apelează mult la supranatural. Și ucenicii Săi apelează la supranatural. În contextul iudaismului era o lume în care supranaturalul era singura soluție la boală, cauza bolii era supranaturalul, soluția la boală era supranaturală, ploaia venea pe cale supranaturală, seceta venea pe cale supranaturală, dac-o femeie nu năștea era supranatural, dacă năștea un copil handicapat era supranatural, și așa mai departe. Și orice soluție era supranaturală. Isus s-a înscris în acest context al Iudaismului. Pentru că așa era. Însă probabil că dacă Isus ar fi venit s-ar fi întrupat în timpul nostru, ne-ar fi învățat să gândim științific de la cauză la efect. Ceea ce caracterizează creștinismul la ora actuală și în special creștinismul evanghelic american, dar toate ramurile creștinismului, inclusiv cel harismatic este o căutare a mântuirii în afară. Isus azi este un fel de divinitate națională care-i ajută pe fotbaliști, pe politicieni, și pe soldați și așa mai departe dar acest Isus pe de altă parte este foarte sentimentelizat. Și a devenit o mantră. Care nu spune nimica. Creștinul american când merge la biserică, nu reflectează. Ci intră într-o stare de extaz. Se concentrează în afara lui. Și tocmai aicea este locul în care ar putea să învețe ceva de la budism. Anume ca religia să devină un exercițiu de reflexie. De intrare în interior. De deschidere a ochilor. De luciditate. De detașare de lucruri.
Lucrurile care sunt esențiale pentru fericire, de ce depinde fericirea: nu de banii pe care-i avem , de casa pe care o avem ci trebuie să ne detașăm de aceste lucruri ne învață atât Isus cât și Buda. Împărăția Lui Dumnezeu pe care Isus îi îndeamnă pe ucenici s-o caute, este o împărăție în lăuntru nostru. Este o stare de pace perfectă. Cu semenii, cu Dumnezeu, cu natura, cu tine însuți. Motivul pentru care mulți tineri se întorc spre budism, sau spre meditație zen, și în general intelectualitatea privește la biserica creștină ca la ceva primitiv și se întoarce spre orientul îndepărtat, este pentru că, găsesc în aceste forme de terapie religioasă un instrument de detașare de existență care deja este părea stresantă, prea aglumerată și prea supusă vanității, și de găsire a eului lor autentic. Pe de altă parte există în creștinism o supralicitare a problemei păcatului și vinovăției. Este vinovăție neurotică. Omul este obsedat de tot felul de detalii mărunte ale vieții. Asta-i păcat asta nu este păcat, asta-i păcat asta nu este păcat. Deasupra lui este o persoană încruntată, Dumnezeu plus îngerii care supraveghează, care fiecare pas fiecare pas îl monitorizează, și fiecare greșeală este strict monitorizată, așa că omul trăiește într-o continuă teroare. Care de fapt este moștenită de la iudei. Ideea că trebuie te detașezi chiar de propriile tale fapte de propriile tale acțiuni, să înțelegi de ce ești ceea ce ești, să-ți înțelegi slăbiciunile, să le controlezi, să te disciplinezi, dar să nu ai obsesia unei divinități permanent înfuriate, și permanent supărate pe tine apare ca o elibeare pentru cei care apelează la budism. În creștinism lucru cel mai nepopular este învățătura originală a Lui Isus. Care este împărăția Lui Dumnezeu este înlăuntru vostru. Acea existență perfect împăcată. Cu sine, cu ceilalți, cu Dumnezeu, cu universul, cu viața, cu moartea. Care este harul. Această învățătură a Lui Isus a fost complet asfixiată. Așa întrucât Buda a avut paralele cu Isus, este firesc că mulți creștini se întorc la Buda, ca să găsească ceea ce Isus le-a dat, dar biserica a pierdut. Pe de altă parte creștinismul devine obositor prin autoritatea care te strivește ierarhia care te strivaște, prin ritual, prin speculații metafizice – unii fac speculații cu privire la Orion, la potop, la uriașii de dinainte de potop, îngeri care s-au culcat cu femei, și alte basme evreiești din perioada elenistă. Se recomandă creștinismului o abstinență de la supranatural. De la har sentimental și ieftin. Sau scump. Depinde în ce model privești. De la ierarhie. Este vorba de o întoarcere la esență și la rădăcini. Uneori discutând cu tineri, cu intelectuali mai ales, care spun mi se pare Buda mai interesant. Nu ei sunt cei care au trădat biserica, biserica este cea care și-a trădat mandatul. Și din acest motiv este normal ca cineva, în existența modernă, să caute o soluție rațională. Buda este cel care la timpul lui, în secolul 6 în India, a oferit o religie rațională, pragmatică, empirică, fără supranatural, fără ierarhie, fără tradiție. Fără să copiem budismul. Care mi se pare o colecție de clișee plate pentru mine ca omul secolului 21. Ideea de a regândi religia ca ceva practic. Ca ceva lipsit de speculație metafizică. Ca ceva lipsit de ierarhie, de tradiție și mai ales fără interese supranaturale. Interesată mai ales de relația de la cauză la efect, ca o disciplină de însănătoșire spirituală a omului este lucrul de care avem nevoie. În evanghelie scrie că mântuirea nu constă în a perpetua la infinit o existență goală, și alienată. Ci este mai degrabă mai important să fi mântuit într-o existență limitată care se termină cu moarte, decât să ai la infinit o existență nemântuită. Mântuirea înseamnă unirea sufletului cu Dumnezeu. Înțeleg prin Dumnezeu nu imaginea de tătic sentimental, sau de păpușar care trage sfori în univers. Ci un Dumnezeu pe care îl găsești, dacă-L cauți din toată inima. Dar altfel Dumnezeu la care te închini, este un mit între alte mituri. Aceasta este o cale grea pe care trebuie să mergem, dar este singura cale pe care putem ajunge la destinație. Edmond Constantinescu, emisiunea Tentația budismului de la adresa http://www.oxigen2.net
Profetismul - esențial în găsirea adevăratului Dumnezeu. (A religiei cele mai revelante.) Prezentarea începe de la descrierea tuturor religiilor.
Există trei familii de bază a religiilor care au impact global pe planeta pământ, trei curente de gândire: familia orientului mijlociu, familia religiilor avramice, care includ creștinismul, iudaismul și islamul, toate indicând către Avram ca fiind părintele religiei lor. Apoi sunt religiile subcontinentului Indian, în principal budismul și hinduismul, și religiile subcontinentului asiatic sau chinez, în special daoismul și confucianismul, ultima fiind o școală morală nu o religie. Care dintre aceste trei feluiri de a înțelege dinamica dintre experiența umană și experiența divină ar putea să apară ca fiind o variantă autentică de experiență religioasă, care oferă o explicație validă a condiției umane? Problematica religiilor subcontinentului indian este că există acest lanț al reîncarnărilor karma din care omul trebuie să se extragă, pentru chinezi problematica este a unui om care este în dizarmonie cu principiul fundamental al universului dao, răspunsurile separă religiile din cadrul unei familii în două sau trei, detaliile dau naștere la sute de secte. Când te adresezi fenomenului de natură indiană, acest act de eliberare din lanțul reîncarnărilor, din lanțul karmei se produce printr-un element de asceză sau devoțiune către unul dintre zeii principali - depinde cum îi iei, în hinduism sau printr-un fenomen de asceză personală în budism. Dar și în budism și în hinduism aceasta se face printr-un fenomen de devoțiune religioasă personală, individuală. Pentru religiile chineze reântoarcerea în armonie cu dao, cu principiul fundamental al universului, se manifestă în cele din urmă într-o reordonare morală a vieții. De unde știm de fapt natura explicației în cele 3 familii? Din 7 seturi de cărți revelate ale fiecărei religii, 6 nenumărând confucianismul. Vechiul Testament este încorporat în coranul musulman în mare majortitate a lui, Vechiul Testament este încorporat în Noul Testament, astfel reducem numărul lor. Sunt oameni în toate cele 5 religii care afirmă că lectura acelor cărți le-a transformat viața. Toate au un impact asupra vieții lor. Aceste simțăminte pe care le are cineva despre faptul că una din aceste cărți este inspirată este zonală și creștinii sunt toți separați zonal de hinduiști pentru că coloratura emoțională a omului, este de cele mai multe ori oferită de zona geografică, etnografică în care ai crescut. Emoțiile-ți sunt guvernate de anumite aspecte arhetipale, mitologice, care țin de felu în care te-ai născut. Cei mai mulți creștini sunt creștini pentru că aparțin unei zone infiltrate emoțional de acele mituri, credințe religioase creștine și așa mai departe, e valabil la toate celelalte zone geografice. Noi suntem condiționați emoțional de cadru în care ne-am născut. Pentru cineva care s-a născut în România îi va fi mult mai ușor să accepte adevărul scripturi biblice, relativ cu adevărurile scripturii lui Lao Te Țân de exemplu. Simplu pentru că emoțional ai fost structurat în acea direcție de mediu în care ai crescut. Dacă consideri că experiența religioasă este primordial emoțională, atuncea într-adevăr este foarte greu să-i substitui unui om experiența emoțională pe care-a avuto-n copilărie, de a fi atașați de religia budistă, și într-o bună zi să-i schimbi emoțional atașamentul către creștinism. Alfel este însă consideri că calea principală pentru a promova o idee religioasă este de fapt raționalul. Mai repede din creștinism unde lucrurile sunt destul de raționale un om care are tendința să meargă pe latura emoțională este prins de hinduism sau de alte religii care efectiv au destul de mult de-a face cu această latură emoțională. În budism nu există Dumnezeu. Buda a fost înălțat la un rang de Dumnezeu 300 de ani de la moartea lui. Inițial Buda a fost foarte clar: nu există nimeni în ceruri la care să te poți ruga. Totu depinde de felul în care tu ești consecvent cu devoțiunea ta personală. Ceea ce ține universul la un loc este legea karmei. În hinduism există 300 de milioane de zei. Cele trei sunt suficient de diferite ca să se excludă mutual. La cine te rogi, sau nu te rogi de loc sau la câți te rogi? E greu să le reconciliezi pe toate cele 5. Ele îți oferă o problematică diferită, și un răspuns diferit. Dacă vrei să mergi pe toate cele 3 căi, deja devine schizofrenie la un moment dat. Ce separă cele 5 cărți, care este elementul supranatural? În cele din urmă, un argument obiectiv nu subiectiv - așa simt eu că inima mea este foarte încălzită când citești scripturile hinduse, un argument obiectiv apare să fie, prezența aspectului profetic. Cu alte cuvinte ce-ai vrea tu să găsești în cele 5 cărți? Care să țină de un domeniu nonuman, ceva pe care omul nu-l poate controla? Ori există o fascinație cu umanitatea a viitorului. Viitorul este complet închis demersului uman de căutare. Timpul devine un obstacol extraordinar pentru umanitate. În ce privește a privi în viitor. Dacă din cele 5 cărți am găsi cărți din care viitorul ne-a fost oferit la un momentdat în care viitorul umanității Te-ai putea gândi la o altă calitate care să fie
Doar având în vedere acestea, biserica este mediul ideal pentru creștere. Biblia spune: nu părăsiți biserica. Nu degeaba spune, nu este nimic prin care putem trece peste aceasta. Prin nepracticarea darurilor spirituale -aceasta se face în biserică- ne punem în pericol mântuirea.
De la http://oamenisiperspective.com/video/194-scriptura-in-competitie-invitat-cezar-luchian/
Vezi http://my.opera.com/Mysteries-deepmysteries/albums/showpic.dml?album=2357301&picture=32120531
Miracole moderne, oracole moderne.
Pentru o introducere directă în profetismul zilelor noastre cu o directă referire la un caz, și este singurul la care apare ceva ieșit din comun vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Ellen_White Aici avem o prezentare critică a acestei persoane, la care se pot adăuga și altele, ca cea următoare, după care se poate observa că, relativ ușor, se poate răspunde tuturor criticilor, ceea ce vom face după prezentarea mai multor materiale critce:
Profeții Noului Testament au măsura lor limitată de experiență creștină, și un profet nu este deasupra celor care au alte daruri și au alte slujbe. Cu alte cuvinte în Noul Testament un profet nu este ca în Vechiul Testament. În Vechiul Testament trupul este al lui Israel și profetul este oarecum dinafară vorbind în numele Lui Dumnezeu trupului. În Noul Testament un profet este o parte din biserică, îndeplinind o slujbă în biserică. Autoritatea supremă în biserică este învățătura apostolilor. Nu este învățătura profetului. Și de ce spunem acest lucru? Una din marile greșeli pe care le-au făcut Adventișii în secolul 20 a fost să facă dintr-un profet din secolul 19 măsura tuturor lucrurilor. Și astfel ajungem la probleme cum că unii își închipuie că vulcanii sunt determinați de cărbuni care ard sub pământ, și așa mai departe. Aicea trebuie să revină la Biblie, și în timp ce prețuim un profet, trebuie să-l prețuim în măsura, adică în limitele puse de Dumnezeu acelui profet care are, ca orice om, are măsura lui de credință, adică are limitele lui personale. Nici unul dintre profeți n-a fost fără limite și fără defecte, și nici un profet n-a fost infailibil și n-a fost fără greșeli. Niciodată în Biblie nu s-a găsit ca să ia fiecare cuvânt, fiecare scrisoarea a unui profet să facă doctrină pe ea. Asta este o aberație. http://youtu.be/2Me2-Qnqj6o
http://iup.ro/s/2689 :
Cât de corect este d.p. d. v. exegetic să luăm descrierea lui Lucifer din Ezechiel și Isaia două cărți profetice (de altfel ni se spune că cele două pasaje la care se referă și Isaia și Ezechiel se referă la doi împărați): deci dacă luăm principiu gramatical istoric este incorect. Indiscutabil. Dar aș vrea să spun că dacă aplicăm principiul gramatical istoric, și profețiile despre Domnul Christos sunt incorecte, și orice doctrină creștină este incorectă. Problema este între secolul 1 și 3 după Christos a existat un proces în biserica creștină despre care nu spune în Marea Luptă și din cauza aceasta noi nu vrem să știm despre el. În ce sens? A fost o perioadă în care vechi creștini au vrut să renunțe cu totul la Vechiul Testament. Pe motivul că V.T. susține un Dumnezeu care contrazice ce ne-a descoperit Domnul Christos. Și creștinii au dezvoltat pe baza apostolului Pavel o exegeză alegorică a V.T. Pavel face o alegorie când o consideră pe Agar reprezentanta Israelului, nu și pe Isac reprezentantul celor născuți din nou. Și creștinii au dezvoltat o interpretare alegorică, ce vreau să spun - toate doctrinele bisericii, doctrinele de bază ale creștinismului au la bază o alegorizare a V.T. În acest context, este legitim, pentru că fără alegorizarea V.T. nu ar exista creștinism. Și alegorizarea aceasta implică că noi interpretăm Isaia și Ezechiel, prin prisma Apocalipsului și nu invers. Logic ar fi altfel. Un evreu ne-ar spune, că este incorect că Apocalipsul trebuie interpretat prin V.T. Dar de fapt noi facem invers, noi considerăm că revelația supremă este Apocalipsa și revelația supremă Matei 24 sau Evanghelia după Ioan, iar V.T. este doar o anticipare a revelației în Isus, noi avem dreptul LEGITIM să luăm Apocalipsa, și să interpretăm prin Apocalipsa Isaia și Ezechel. Deci vreau să spun că interpretarea este legitimă d.p.d.v. creștin. Numai că în protestantism noi nu suntem familiari cu interpretarea alegorică fiindcă au dezvoltat-o catolicii, și-am lăsat-o pe seama catolicilor, dar fără o interpretare alegorică nu putem să susținem creștinismul. Alegorizarea Vechiului testament este un principiu pe care l-a introdus apostolul Pavel. 2 Cor 3,18 : Sensul alegoric este înțeles ÎN Christos. Deci noi avem o năframă cănd citim Vechiul Testament. Această năframă este dată deoparte în Christos.
Scrierile lui Ellen White ne fac mai imaginea clară cu privire la conflictul din cer, cu privire la Lucifer? Nu știu dacă ne fac o imagine mai clară. Este mai clară dacă o înțelegem pe Ellen White. Ellen White ne dă o narațiune. Când prezinți un concept într-o narațiune, trebuie înțeles că narațiunea nu este o prezentare 100% a conceptului. Ci este o explicare a conceptului în limitele contemporanilor. Narațiunea sorei White este o narațiune ca și narațiunea lui Milton. Care prezintă un adevăr ca o narațiune, fiindcă noi nu avem acces la ce a fost în cer. Și avem nevoie de narațiuni care să ni le spunem unii altora. Interesant un lucru despre narețuinea lui Milton - era prieten cu Galilei, dar a pus narațiunea Paradisul pierdut în contextul unui univers ptolemeic. Deci el credea că pământul se-nvârte în jurul soarelui. A crezut în teoria lui Galilei, dar poemul l-a pus în contextul unui univers ptolemeic. Pentru că venea mai bine estetic. Deci el și-a dat seama că practic narațiunea lui este oarecum o mitologie. Ellen White a preluat FOARTE multe imagini de la Milton. Bine-înțeles că limbajul era a secolului 17 vorbind de Milton, și a secolului 19 când a scris Ellen White. Noi am putea pune narațiunea în termeni moderni fără probleme. Adică nu chiar fără probleme, dar ar fi legitim să punem istoria în termeni moderni. Ceea ce a preluat FOARTE mult de la John Milton avem în Patriarhi și Profeți și mai ales în scrierile ei din perioada timpurie, în principiu este aceeași teologie numai că Ellen White o pune în cuvinte mai simple, și cu caracter mai sigur, mai autoritar, mai pozitiv. John Milton în Paradisul regăsit, (el are două capodopere care pot fi recomandate și astăzi, chiar dacă sunnt într-o engleză veche răsplătește dacă sunt citite), atunci când Gabriel îl conduce pe Adam afară pe porțile pearadisului, îi spune lui Adam dacă vei exercita înfrânarea și controlul și virtuțile și idealurile înalte, vei avea un paradis în tine. În Paradisul regăsit sunt mai multe discuții pe care diavolul le are cu Isus în pustie. Și discută despre Iov, discută despre istoria omenirii, despre eșecurile naturii umane. Și ideea este că până la urmă orice om dovedește pretenția lui Lucifer, că oamenii nu sunt vrednici de moștenirea acestui pământ și a vieții veșnice. Ori ideea lui Milton în Paradisul Regăsit este că Isus în pustie, câștigă acolo unde a pierdut primul Adam. Și recâștigă paradisul, în El însuși. Atunci când dovedește o exercitare a unui autocontrol, și a unei principialități și a unei vieți bazate pe principii cu adevărat înalte. În fața celor 3 ispite din pustie: ispita cărnii, ispita dorinței de putere, de lăcomie și de încumetare religioasă. Isus în aceasta a câștigat paradisul. Adică a dovedit că omul,E compatibil cu legea Lui Dumnezeu, a dovedit că omul este compatibil cu viața veșnică. Și ca urmare a luat înapoi moștenirea pierdută de Adam.
Ellen White față de concepțiile protestanților americani conservatori, e foarte largă. Ea spune că există alte lumi, a existat viață în univers înaintea planetei pământ, în general dacă iei Moodi de exemplu spune-i pământul și cerul. Și universul este doar decor. Eu cred că Ellen White deja ne-a dat un precedent în sensul că ea realmente a regândit toată această istorie a salvării în termenii unei cosmologii științifice la timpul ei. De ce să nu facem și noi la fel? Adventiștii însă pentru că Ellen White a făcut aceast lucru, ei rămân la cosmologia secolului 19, și la vulcanii care s-au făcut din cărbune. Este ca și cum ai lua din reforma sanitară ce spune sora White și ai refuza să accepți că există viruși sau există glande cu secreție internă sau neurotransmițători, fiindcă sora White n-a vorbit despre ele. Sora White ne-a pus o bază, pe care putem să mergem mai departe.
John Milton în poemul Paradisul Pierdut nu credea că el descrie exact ce s-a întâmplat în Eden. Dar limbajul său poetic a fost atât de puternic, încât pentru mulți creștini a devenit realitate. Și deja ne imaginăm un scenariu în Eden, Eva plecând de lăngă Adam, de exemplu, ceea ce nu scrie în Biblie, Adam din dragoste față de Eva a acceptat să o urmeze în lumea aceasta, e plauzibil dar ceea ce vreau să spun este imaginația lui John Milton, un poet din secolul 17, și Milton nu susținea că prezintă realități. Și Milton mai degrabă a vrut să creeze un poem epic al căderii, și al recăștigării paradisului, pe modelul Iliadei, Odiseii sau poemelor epice din antichitatea clasică. http://youtu.be/32enb4KxbfA Aceste idei au fost preluate în Patriarhi și profeți. Edmond Constantinescu relatează: când a venit fratele Olsoa mi-a arătat Calea către Christos sublineată şi mi-a arătat sublineat cât a fost împromutat de sora White. Mai mult de jumătate." Între Geneza 1 şi 2 există o necorcondanţă. Între Geneza 1 şi 2 există o necorcondanţă. În Geneza 2 este reluată geneza cerului şi a pământului în care creaţia este prezentată în altă ordine. Întâi apare omul, după aceea plantele, dup-aceea animalele. Cei mai mulţi teologi sunt de părere că în Geneza sunt cel puţin două, de fapt 3 izvoare unite. Dar cel puţin două sunt foarte evidente. Şi anume dacă luăm de exemplu Geneza 1, numele Lui Dumnezeu este Elohim. Dacă mergem la Geneza 2, numele Lui Dumnezeu este Yahve Elohim. Dacă mergem la potop, există - Yahve a văzut că răutatea... deci Yahve. Fii Lui Dumnezeu s-au împerechiat cu fetele oamenilor, s-au născut nefilim, Yahve a fost supărat pentru aceasta, şi a hotărât să şteargă viaţa de pe pământ; Yahve îi spune lui Noe: ia câte două perechi din fiecare animal în barcă, apoi se termină textul, şi-ncepe iar: Dumnezeu a văzut că răutatea fiilor oamenilor este mare - Elohim, şi Elohim i-a spus ia câte 7 animale şi du-le, există două istorii ale potopului, una în care Yahve este mâniat, şi mai ales de fapt din cauză că fii Lui Dumnezeu s-au împreunat cu fetele oamenilor, şi s-au născut nefilim, şi acesta-i unul din motivele principale ale Lui Yahve, şi dup-aceea este şi Dumnezeu care îi spune lui Noe că a găsit vină înaintea Lui, dar cele două diferă ca nume de animale. Există apoi iarăşi două istorii paralele în Geneza. În care Abimeleh are aceeaşi problemă şi cu Avraam, şi cu Isac. Coincidenţa este puţin stranie. Se spune că era un titlu pentru Faraon, pentru egipteni, dar se spune: Abimeleh, care însemnează faraon este rege, regele filistenilor. Deci titlul este adăugat după aceea. Însă cert este şi Avraam şi Isac au aceeaşi problemă, şi într-un caz este Elohim, şi-ntraltul este Yahve iarăşi. Putem continua. Dar care este ideea? Probabil că editorii Bibliei în Babilon, când au editat Biblia, au luat aceste izvoare separate, şi le-au unit într-un singur loc. Acelaşi proces, este foarte clar în scrierile evangheliilor, şi nu-i nici o problemă dacă acelaşi proces a avut loc şi în istoria Genezei. Nu văd aici o piatră de poticnire că Geneza vine din mai multe izvoare. Este clar că ei au folosit mai multe izvoare istorice, şi probabil şi izvoare extrabiblice, colecţii de la alte popoare, încercând să umple golurile de cunoaştere, pentru că nu aveau o istorie scrisă, cum avem noi astăzi, erau destule incertitudini.
http://intercer.net/intercer_player.php?id=20865&lang=ro
[Pentru o comparațíe între viziunile adevărate și cele ale harismaticilor:]
Rugăcinea este probabil argumentul principal al creștinilor de factură emoțională. Ei se roagă, ei aud voci, ei simt lucruri, acele lucruri validează perfect experiența lor religioasă. Dacă rugăciunea este conversație cu Dumnezeu, și dacă te întorci la cartea lui Iov, vei descoperi că vreme de 40 de capitole, Iov a tot vorbit cu Dumnezeu și n-a simțit nimica. Dacă accepți răspuns imediat de factură emoțională, la fiecare rugăciune pe care o faci, nu sunt convins că aceasta este o paradigmă Biblică de a te raporta la Dumnezeu. Sunt convins că Dumnezeu a vorbit anumitor oameni, de-a lungul istoriei, Biblia nu ne spune că atunci când El vorbea lui Daniel, mai vorbea și la încă la încă 150 alți evrei în Babilon. Să iei dimensiunea profetică, felui în care Dumnezeu s-a raportat în rugăciune la anumiți oameni, s-o la nivelul tuturor credincioșilor nu văd aceasta ca fiind o variantă biblică. Greșala harismatică în opinia mea personală este aceasta. Iau o experiență de unicat a anumitor persoane alese pentru un anumit scop și-l transferă ca fiind normativ pentru orice creștin din orice eră; este aproape periculos să faci din rugăciune un fel de a-ți manipula propriile tale emoții. Pentru că la urma urmei noi simțim, și auzim, lucrurile pe care ne place să le simțim și ne place să le auzim. Exceptând faptul că ai o experiență vizionară autentică, și dacă o ai, așteaptă-te la ceva probleme. Pentru că Biblia ne spune: oamenii care au avut experiențe vizionare autentice, au trecut prin încercări deosebite. Dacă le iei de la Moise, până la Iona, și așa mai departe, anumite experiențe de natură profetică, nu în mod neapărat oamenii au auzit ce vreau să audă, și au simțit ce au vrut să simtă. Dimpotrivă: au fost călăuziți în direcții complet diferite de ceea ce emoțiile lor i-ar fi predispus să facă. Ori ceea ce eu găsesc fascinant între harismatici, ei întotdeauna aud, și simt exact lucrurile pe care au vrut să le audă și să le simtă. Adică există această călăuzire perfectă între ei și Dumnezeu. Spiritul revine acolo în fiecare duminică spiritu-i acolo și spiritu face exact ceea ce ei. E manipulativ felul în care acest lucru ei se manifestă în treaba lor. Nu neg rugăciunea unealtă, ca instrment, ca armă de luptă a creștinului. Dar în momentul în care ea devine experiment de natură emoțională, deja ceva sa-ntâmplat acolo. Nu o găsesc a fi varianta biblică a acesteia.
http://oamenisiperspective.com/video/194-scriptura-in-competitie-invitat-cezar-luchian/
Compar religia adventistă cu o cocioabă. Există cocioabe bune de porci. Dar aceasta esta o cocioabă veche. Nici măcar porc nu mai este. Dar există miracole. Ellen White este profet. În această biserică adevărată. Dacă există biserică adevărată. Oriunde este Isus, este biserică adevărată. Părere personală: nu-i va părea nimănui rău că face parte din biserica adventistă. [Din teologia existentă în biserică: Să recunoaştem că Ellen White nu a vizitat Orionul şi nu a fost martoră la săptămâna creaţiunii. Orice sectă este o reformaţiune eşuată. Suntem doar una dintre ele. Este un adevăr pe care stalinismul de ziua a şaptea ni-l interzice, spunând că ieşirea din matrix va duce la “pierderea identităţii”
Există motive solide să credem ca o astfel de acceptare a realităţii nu va însemna sfârşitul misiunii advente.
Mai întâi, pentru ca în urma sinuciderii postmoderne a raţiunii, teologia se găseşte din nou în postura în care s-a găsit după demisia lumii clasice. Augustin şi Aquinas au fost refugiul raţiunii în evul mediu. Am intrat într-un nou ev mediu şi teologia este singura activitate filosofică care poate face faţă la hiper-relativismul şi ultra-multiculturalismul postmodern.
În al doilea rând, pentru ca suntem prin tradiţie radicali, adică avem o tendinţă să mergem la rădăcină, şi aceasta este o calitate de care lumea fără substanţă în care trăim are nevoie vitală.
În al treilea rând, pentru că încă mai credem, deşi am pierdut naivitatea infantilă.
Cei care nu cred, adventiştii postmoderni, susţin această naivitate infantilă tocmai din cauză că nu cred în nimic. Cei care cred în ceva, au început sa părăsească biserica. Fundamentaliştii sunt la mijloc, conditionaţi de un IQ scăzut sau de o psihologie deformată.
Este timpul ca cei care încă cred, atei sau teişti, să se întoarcă şi să ia biserica înapoi de la necredincioşi şi fundamentalişti. Da, aţi citit bine, ateul-care-crede-în-ceva ne va fi mai necesar în timpul care vine decât teo-sofistul postmodern sau fundamentalistul rigid.]
Write a comment
Share this photo
Image properties
- Name
- 2139949.jpg
- Access
- Publicly available
- Original resolution
- 320x475
How to use Quote function: