My Operasingur...
Wednesday, May 23, 2007 8:20:21 AM
Sa incerci sa o recompui din gesturi si culori, sa aduni ca intr-un mozaic franturi de cuvinte, zambete si priviri, dar din cauza acelei dureri aspre, persistente care istoveste gandul, respiratia, miscarile, nimic sa nu se inchege. Totul este confuz, incert, alunecos, o dibuire absurda, continua. Sentimentul ca supravietuiesti, fara sa o fi dorit. Te privesti mereu, neincrezator, nu te recunosti. Si nimic nu se mai potriveste: sentimentul absentei ei transforma totul in inutil, zadarnic... Vietii, pe care ai impresia ca o mai ai, ii lipseste tocmai viata. Ii rostesti numele odata, de doua ori, de o suta, pana obosesti: calm, degajat o vreme, apoi disperat il descompui in litere, pentru a-l recompune brutal intr-un strigat ori intr-o rugaciune, dar efortul este zadarnic, cuvantul se pierde in durerea perfida ce paralizeaza orice gand fara legatura cu ea.
Buimac, invins, cauti locurile stiute in speranta ca macar aerul lor a ramas acelasi, insa fara ea spatiile sunt triste, sterse, lumina e palida, adormita, toate apartin umbrelor, altei lumi, sterpe, comune, palpainde, careia odinioara ea ii daduse viata. Mergi bezmetic ocolind lumea, temandu-te de taisul privirilor sau de intelegerea falsa, plicticoasa a prietenilor care ti-ar face mai rau decat durerea care te incearca. De aceea,uneori trebuie sa pari indiferent sau cinic asemanator celor care se intereseaza de tine; alteori, esti obligat sa razi mult, disperat, pentru a-ti justifica lacrimile ce ameninta sa-ti intunece ochii.
Intotdeauna sau cel putin, in majoritatea situatiilor, trebuie sa pari firesc, sa te porti ca si cum..., fiindca nici o explicatie, nici o discutie, nimic nu trebuie sa-i umbreasca imaginea si nici gesturile sau gandurile ce ne apartin numai si numai noua si care dau sens vietii ce nu poate fi spusa altora.
De cate ori am incercat sa ma obisnuiesc cu gandul ca nu va mai veni...; poate va descoperi ca sunt ceea ce si-a dorit, poate oboseala sau taria de a rezista... Probabil ca un altul...; oricum mi-e teama sa duc gandurile pana la capat...
Nu-mi imaginez cum poti sa-ti reincepi viata din alt punct, sa-ti creezi obiceiuri noi, sau macar sa eviti pe cele care au apartinut amandorura, fie si pentru a nu te reintalni mereu si mereu cu umbra ei, cu gandul ca... nu mai este a ta.
Bucuriile, erorile, ezitarile, intimitatile nu pot fi cu nici un chip repetate, desi in adancul tau continui sa speri ca nu-i adevarat, ca nu este decat o eroare de perceptie, o oboseala trecatoare a simturilor; dar cand timpul se incapataneaza sa ramana pustiu si gol, cand ea nu mai apare la orele stiute, cand toate iti spun adevarul cu nepasare, esti obligat sa incerci un alt drum, spre calm: asa a trebuit sa se intample. Ca sa inveti ce? Si iarasi, din nou, acel oribil "poate" plin de speranta, desi timpul destinat asteptarii absurde nu este decat o neintrerupta pierdere, o perfidie a mortii, o tentativa a ei de a lua inainte de vreme si ceea ce n-ar trebui sa-i apartina. Sa te doara si adevarul brutal ca tu nu mai existi pentru ea, ci si faptul ca ti-a ramas viata, palpairea bizara cu care nu mai stii ce sa faci.
Iti spui cu incapatanare ca trebuie sa traiesti, dar ai mereu, nestinsa, durerea marilor infirmi, deruta lor: sentimentul victoriei dispare, iti ramane doar pretul ei. Si energia, cata mai este, se consuma in gol, doar pentru a parea intreg, pentru a fi ca si cum...
Distanta egala de toate punctele cardinale, rasucire continua, absurda, in jurul aceluiasi insuportabil: incotro?...
Buimac, invins, cauti locurile stiute in speranta ca macar aerul lor a ramas acelasi, insa fara ea spatiile sunt triste, sterse, lumina e palida, adormita, toate apartin umbrelor, altei lumi, sterpe, comune, palpainde, careia odinioara ea ii daduse viata. Mergi bezmetic ocolind lumea, temandu-te de taisul privirilor sau de intelegerea falsa, plicticoasa a prietenilor care ti-ar face mai rau decat durerea care te incearca. De aceea,uneori trebuie sa pari indiferent sau cinic asemanator celor care se intereseaza de tine; alteori, esti obligat sa razi mult, disperat, pentru a-ti justifica lacrimile ce ameninta sa-ti intunece ochii.
Intotdeauna sau cel putin, in majoritatea situatiilor, trebuie sa pari firesc, sa te porti ca si cum..., fiindca nici o explicatie, nici o discutie, nimic nu trebuie sa-i umbreasca imaginea si nici gesturile sau gandurile ce ne apartin numai si numai noua si care dau sens vietii ce nu poate fi spusa altora.
De cate ori am incercat sa ma obisnuiesc cu gandul ca nu va mai veni...; poate va descoperi ca sunt ceea ce si-a dorit, poate oboseala sau taria de a rezista... Probabil ca un altul...; oricum mi-e teama sa duc gandurile pana la capat...
Nu-mi imaginez cum poti sa-ti reincepi viata din alt punct, sa-ti creezi obiceiuri noi, sau macar sa eviti pe cele care au apartinut amandorura, fie si pentru a nu te reintalni mereu si mereu cu umbra ei, cu gandul ca... nu mai este a ta.
Bucuriile, erorile, ezitarile, intimitatile nu pot fi cu nici un chip repetate, desi in adancul tau continui sa speri ca nu-i adevarat, ca nu este decat o eroare de perceptie, o oboseala trecatoare a simturilor; dar cand timpul se incapataneaza sa ramana pustiu si gol, cand ea nu mai apare la orele stiute, cand toate iti spun adevarul cu nepasare, esti obligat sa incerci un alt drum, spre calm: asa a trebuit sa se intample. Ca sa inveti ce? Si iarasi, din nou, acel oribil "poate" plin de speranta, desi timpul destinat asteptarii absurde nu este decat o neintrerupta pierdere, o perfidie a mortii, o tentativa a ei de a lua inainte de vreme si ceea ce n-ar trebui sa-i apartina. Sa te doara si adevarul brutal ca tu nu mai existi pentru ea, ci si faptul ca ti-a ramas viata, palpairea bizara cu care nu mai stii ce sa faci.
Iti spui cu incapatanare ca trebuie sa traiesti, dar ai mereu, nestinsa, durerea marilor infirmi, deruta lor: sentimentul victoriei dispare, iti ramane doar pretul ei. Si energia, cata mai este, se consuma in gol, doar pentru a parea intreg, pentru a fi ca si cum...
Distanta egala de toate punctele cardinale, rasucire continua, absurda, in jurul aceluiasi insuportabil: incotro?...
